joi, 31 octombrie 2013

În savană

Am tras chiulu' de la blog de atât de multe ori în ultimul timp, încât nici măcar nu mai ştiu cum să încep. Ştiu însă ce vreau să zic, deci jumătate din muncă e făcută. E bizar să studiezi într-un loc, într-un domeniu unde sunt atâtea femei pe metru pătrat. Din fericire pentru femeia ca idee, ca luptătoare pentru emancipare, dreptul chiar a ajuns un domeniu unde femeile au un cuvânt de spus. Când eşti într-o sală de tribunal unde judecătorul, procurorul şi grefierul sunt doamna preşedinte, doamna procuror şi doamna grefier ai un uşor sentiment de societate-matriarhat. Şi un uşor fior de nesiguranţă. Dacă se nimeresc să fie toate la PMS?! Mă rog...Din nefericire pentru mine, ca fiinţă umană, locul ăsta plin cu femei e ca o savană în care mişună pofticioase nişte hiene, din când în când o gaşcă hămesită de lei şi nişte căprioare cu ochi mari care, deşi nu sunt legate la ochi ca domniţa sumar îmbrăcată cu talgerul în mână, au cam aceeaşi viziune a acesteia. E interesant să le priveşti. Mă simt ca un cameraman de la Animal Planet.
Zilele trecute am asistat la o prezentare a unor colege de la grupa vecină. Mi-a plăcut. Mi-ar fi plăcut probabil şi mai mult dacă m-aş fi pregătit cum trebuie pentru seminar, dar...nu despre cameraman e vorba aici. Fetele care au vorbit erau foarte plăcute la vedere şi s-au exprimat frumos. Unele înfipte, altele convingătoare, dar demne. Era printre ele o domnişoară cu un limbaj şi o coerenţă impecabile. Toate erau îmbrăcate elegant, ea însă fiind cea mai sobră în vestimentaţie. Am gândit, fără să spun cuiva, că hainele de pe ea o îmbătrâneau, şi nu în sensul în care cele mai multe colege ale mele arată de cel puţin 25 de ani, pentru că ea nu se îmbrăcase de parcă urma să plece la un congres mondial al...modei. M-am certat în capul meu pentru că ştiam că e o tipă deşteaptă şi de treabă şi oricum ea adoptă un stil mai reţinut de obicei. După seminar am auzit hienele. Comentau, evident, despre ţinuta ei, cu o răutate de care numai femeile şi copiii sunt capabili. Le ştiam şi pe ele. Ştiam şi ce pot scoate pe gură, înafară de răutăţile alea şi nu erau neapărat lucruri care să le şteargă pe cele dintâi. M-am trezit gândindu-mă că indiferent de tendinţele pe care le urmează în materie de ţoale sunt lucruri pe care la un moment dat nu le vor putea acoperi şi că un adevărat "gentleman" o să se distreze probabil cu ele, dar de întors se va întoarce la domnişoara care are ceva inteligent de spus. În fond, hainele se pot da jos schimba oricând.
P.S. Da, ştiu cum sfârşesc unii dintre cameramanii de la Animal Planet, mulţumesc.

marți, 20 august 2013

Troc

Cea mai mare greşeală pe care o fac oamenii este ataşamentul, pentru că de aici provine suferinţa, sau cam aşa ceva. Trebuie că am auzit asta într-un film, recent. E totuşi cam banală să o fi întâlnit într-o carte. Şi pe cât e de banală, pe atât mai tare te loveşte când îţi dai seama că e adevărată. Oamenii au născocit atâtea minuni, au săvârşit atâtea orori în numele tot atâtor minciuni sfruntate, au construit, au dărâmat şi au luat-o de la capăt. Au renăscut din cenuşă...cam ca pasărea Phoenix gândacii. Sau ca ciuma. Ciuma nu dispare niciodată, aşa am citit. Şi oamenii ăştia, de care suferă pământul (ca în bancul ăla cu "ohh, ai homo sapiens? o să-ţi treacă, am avut şi eu") au depăşit atâtea obstacole, până la a supune aproape şi natura şi n-au reuşit, prăpădiţii, să răpună un singur amănunt: propria naivitate. Ei cred încă de pe vremea când nu ştiau să vorbească nici măcar cu sine că încrederea valorează încredere, sau că respectul câştigat prin respect cântăreşte mai mult decât respectul smuls prin frică. Trăiesc cu senzaţia că li se cuvine să fie iubiţi pentru că iubesc la rândul lor sau că merită fidelitate pentru că au fost loiali. De parcă ar face troc cu ei înşişi pe taraba altuia. Cum să primesc găini când eu ţi-am dat un taur? Am avut grijă de tine, acum e rândul tău. Ţi-am ţinut de urât când erai singur, acum eu sunt cel singur. Adică un fel de regulă nescrisă de aşa-zis bun-simţ cum că nimic nu e pe gratis, nici măcar în iubire, indiferent despre ce fel de iubire e vorba. Şi până la urmă ce e ăla bun-simţ? Îţi zic eu ce e. Lucrul pe care bărbaţii, ca specie, îl dispreţuiesc cel mai mult la femei, considerându-l slăbiciune. Deşi şi ei gândesc în termenii bunului-simţ când îi avantajează. Ştii oare să-mi zici...de ce toţi ne credem trădaţi, fără să ni se fi promis nimic?

vineri, 28 iunie 2013

Ce-am învăţat după primul an de facultate

Drept. Asta clar. Ce-am învăţat pe lângă drept? Că nimeni nu e singur de drag. Eşti singur pentru că nu şti să fii altfel. Pentru că nu poţi relaţiona cu ceilalţi, nu te identifici cu ei, nu găseşti un mod de a închega o discuţie sau un subiect, o portiţă. Nu cred că îi place cuiva singurătatea. Cine afirmă asta, probabil bravează. Am mai învăţat totuşi că inclusiv în situaţia asta, există cel puţin o persoană ca tine. Poate nu chiar ca tine, dar... va fi cineva cu care să te simţi în largul tău. Care nu citeşte numai tratatele lui Iorgovan şi nici, căzând în cealaltă extremă, doar cărţi de tipul "Fifty shades of Grey". E o senzaţie tare plăcută. Te face să te simţi mai puţin ciudat. Cam aşa:


Am descoperit că frica e un motor excepţional. Un perpetuum mobile mai de ajutor decât ideea oricărei recompense. Oamenii sunt ipocriţi şi îi spun stres. Stres pe dracu'! E frică toată ziua şi toată noaptea. Am mai descoperit şi că pot să înţeleg şi să memorez şi apoi să repet procesul cu sute şi sute de pagini. Nu în detaliu, eu nu sunt Lexie, dar...ce face frica asta, dom'le!




Am aflat că "selecţia naturală" începe de pe treptele facultăţii. Că unora dintre colegii mei li se pare o virtute să trăiască (bine) pe banii părinţilor şi că noi, pământenii trebuie să sărutăm asfaltul pe care au trecut picioarele lor mulţumind universului că a salvat, prin ei, "justiţia de mâine". În fond, frumoasa cu trup de adolescentă, legată la ochi şi cu balanţa atârnându-i din mâna stângă va avea nevoie şi mai târziu de un peşte, un dealer şi trotuarul aferent.


Am mai învăţat că în unele cazuri e bine să te întorci pe geam dacă eşti dat afară pe uşă. Mă rog...asta m-au învăţat secretarele de la facultate. Cheers!
Am învăţat că timpul îşi bate joc de noi. Şi că "sămânţa nedreptăţii" încolţeşte din facultate. Din Facultatea de Drept.
Am învăţat că oricât ţi s-ar spune să te mulţumeşti cu ce ai, niciodată nu funcţionează. În niciun caz la vârsta asta. Ce ai devine întotdeauna prea puţin. Şi mai vrei. Mereu altceva, mereu pe altcineva. Mai mult, mai nou, mai necunoscut. Când e deja cunoscut, înseamnă că a devenit al tău. Şi ciclul o ia de la capăt.
Mi-am dat seama că misoginismul e un microb de care oamenii n-or să scape prea curând, indiferent de cultura pe care o au, indiferent de avere sau de origine şi indiferent ce...mânăncă toţi diplomaţii lumii despre egalitatea între sexe. La cratiţă cu femeia!
Am realizat că suntem de o ignoranţă usturătoare în comparaţie cu puştii de vârsta noastră de acum un secol. Şi asta mi-aminteşte de întrebarea Biancăi: nu cumva cineva ne vrea proşti?

vineri, 19 aprilie 2013

Prietenii

sunt oamenii cu care ai amintiri frumoase. Oamenii cu care poţi să bei. La ultimul etaj din Bulandra, cu Izvorul tolănit la picioarele tale şi Casa Poporului uitându-se cu îngăduinţă la tine. Sau cu dispreţ. Oamenii cu care poţi să-ţi macini amărăciunea, ura, neliniştea, neîncrederea, şi să pară mai uşor de tolerat, să înveţi să trăieşti cu ele cum duci o boală pe picioare. E acolo, e tovarăşa ta de drum. E şi a lor, deci nu mai e aşa de mizerabilă, e prietenul comun al amândurora. Oamenii de dragul cărora citeşti cărţi pe care nu le înţelegi decât pe jumătate, dar pe care tot le citeşti pentru că îi găseşti pe ei acolo. Oamenii care nu te fac să te simţi mai bine, ci te fac să te simţi pur şi simplu bine, cu care râzi, după ce ai plâns, uitând că ştii să şi plângi. Cei care nu te-ar judeca nici măcar atunci când nu te înţeleg, dar asta nu se poate...ei te înţeleg. Dincolo de cuvinte, dincolo de minciunile pe care le torni tu cu găleata când vrei să faci pe grozavul, nu, nu mă doare, nuuu, ce ai? mi-a trecut...nu. Ei ştiu. Şi mai ştiu, afurisiţii! să-ţi zică adevărul, uneori o fac, alteori nu, te-ar durea, cum să ia cuţitul şi să ţi-l înfigă acolo unde deja supurează. Mint şi ei că...deh, indiferent ce-ar zice, ori faci ca tine, ori faci ce trebuie. Nimeni nu respectă sfaturile. În fond, le ceri doar ca să-ţi confirmi ce ai hotărât deja sau ca să-ţi întăreşti deciziile - contradictorii sfaturilor. Sunt oamenii lângă care poţi să înjuri birjăreşte. Lângă care eşti, nu doar exişti. Care suflă dragoste peste tine, când afară e primăvara aia plină de golul tău. Primăvara aia care te sfidează. Sunt acei oameni care îţi lipsesc dinainte să ţi-i arate mintea concret, dinainte să le zici numele în cap, dinainte să-ţi spui că "tre să văd" pe nu-ştiu-cine. Oamenii cu care uiţi de tine, fiindcă îţi este mai mult decât suficient sinele tău din ei.



sâmbătă, 6 aprilie 2013

"Beţie, cântec, ignoranţă"

Aş vrea să te risipesc în fum înecăcios de dorinţe, în aburi de alcool cascadă şi în parfumuri de tinereţe înăcrită. În pofte sălbatice şi în sărutări stropite de furie. Să te topeşti în trupuri fierbinţi şi în sudori dulcege, să te pierzi în coapse umede, pe braţe puternice. În lumina obscenă a unor ochi drăceşti, în respiraţii înăbuşite de plăcere. Să dispari în şuierături senzuale, în salivă fugară, în buze încinse de durere şi nerăbdare. Să mi te piardă privirea prin culori obscure şi fanteziste, prin mirosuri vulgare,  vocea ta să amuţească din auzul meu în şoapte ieftine şi mângâieri gratuite. Să mă vindec de tine ca de ultima dintre plăgi, să sting gândul la tine cum striveşti o ţigară. Să te beau, să te înghit, să mă ameţeşti, apoi să mă trezesc. Să nu rămână din tine altceva decât o cruntă migrenă. Să rămâi acolo, în locul unde nimic nu pare greşit, iar eu să mă întorc la tine doar dacă vreau - dar să nu vreau. Să-mi ieşi din vene şi să pătrundă în locul tău globule de raţiune şi cinism, molecule de indiferenţă. Să te ştergi din spatele pleoapelor mele închise.

sâmbătă, 16 februarie 2013

"Regulile sunt singurul lucru pe care îl avem"

    Am citit "Împăratul muştelor" de William Golding. Este a  treia carte pe care o citesc şi care mă îngrozeşte atât de mult încât să nu mă lase să dorm după "O mână de oase" a lui Stephen King şi "Zece negri mititei" a scumpei mele Agatha. O biografie scurtă de pe coperta cărţii mă anunţă că autorul a participat la debarcarea din Normandia şi la scufundarea vasului Bismarck, de unde şi-a pierdut încrederea în fiinţa umană, oricât de fragedă ar fi ea. Golding plasează un grup de copii (ficţional, desigur) pe o insulă pustie din mijlocul Pacificului. Iniţial, puştii se înţeleg. Apoi se sălbăticesc. Se omoară între ei. Dar nu oricum. Se vânează prin junglă, pe întuneric, ameninţaţi de o fiară nevăzută şi priviţi de Împăratul muştelor care rânjeşte malefic strâmbându-se la ei. Nu dau spoilere. Oricine ai fi, cititorule, te las să descoperi singur cine e împăratul muştelor.
     Ce e surprinzător la cartea asta - cel puţin pentru mine - nu e violenţa, grotescul, sălbăticia, ura şi frica primitivă, bestialitatea. Nu...ci faptul că toate astea sunt puse în cârca unor copii. Toată povestea mi se pare o ironie fină cu săgeţi îndreptate în mai multe direcţii. Pe de-o parte (nu ştiu de unde mi-a căşunat) loveşte în Micul prinţ. Pe de alta în frumuseţea idilică a unei insule tropicale, în libertate. Probabil şi în conceptul de civilizaţie...cred. Focul ăla pe care se chinuia Ralph să-l ţină aprins tot la asta mă ducea cu gândul. O tentativă disperată de păstrare a uzului raţiunii şi a normelor utile supravieţuirii. Cochilia...încă un simbol al ordinii sociale. Eu chiar am o boală. Se numeşte "oare-s-ar-putea-întâmpla-asta-în-viaţa-reală?". Aşa suntem? M-am întrebat chestia asta şi când am terminat "1984". Scena cu şobolanul. AŞA am reacţiona în situaţii-limită?

duminică, 10 februarie 2013

Tănăsescu E. S. vs. grupa 105

adică grupa din care fac şi eu parte şi care astăzi, odată cu examenul la constituţional, a spus la lungă vedere sesiunii. Examen oral. Panică, emoţii, dacă mă încurc, dacă mă bâlbâi, aaa, păi eu mă pierd, unde mai pui că asistentul ne-a ameninţat avertizat că ne va adresa cel puţin o întrebare şi ştiam toţi că dacă va face asta în niciun caz nu o să fie ca să ne ajute.
 A sosit şi ziua examenului. Bizar că, deşi mi-era clar că o să vină (dorindu-mi să cadă o cometă peste facultate când avea să-mi fie rândul) n-aveam nici cea mai vagă idee cum urma să se desfăşoare. Am auzit atâtea zvonuri despre personajul ăsta care ne e profesoară, că am crezut la un moment dat că suferă de multiplă personalitate. Am intrat cu creierii praştie în sală, nemâncată şi cu maţele strangulându-se una pe alta de frică (efectul îngrăşatului porcului în ajun), am luat biletele, am dat carnetul şi m-am aşezat. Ştiam subiectele. O fată turuia de zor despre Hegel. "Fiecare popor are constituţia care i se cuvine şi care i se potriveşte." Bine, domnişoară, suficient. Colega s-a cărat şi am început să scriu. Dar ce să scrii când alţii sunt chemaţi la tăiere chiar în faţa ta şi tu ai vedere deplină la spectacolul ăsta? Cam ca la urs. Ei, dacă sunt 6 inşi înaintea mea am timp să aflu cum stă treaba. Mă fascina S. La curs nu m-am aşezat niciodată în primele bănci, deci nu vedeam decât imaginea de ansamblu. Acum eram relativ aproape de ea. Mânca un măr. A mai ronţăit, apoi, încă unul. Când a ajuns la mine încă unul. Un iaurt Activia trona dezinvolt pe catedră. Normal, gândeam eu, cineva cu un echilibru moral atât de evident n-o să mănânce shaorma. Undeva există o legătură între echilibrul exterior şi cel interior. Se uita la colegii mei cu o atenţie aproape maliţioasă. Ochii albaştrii, transparenţi. Cearcăne violete, vizibile, de om care a citit, nu, pardon, a mâncat cartea. Oamenii-biblioteci. Spiritul viu, privirea inteligentă. Buzele subţiri...eh, e ştiut ce se spune despre femeile cu buze subţiri. S. nu face excepţie. Mărturisesc că mie mi se pare frumoasă. Şi abia când deschide gura îţi dai seama că chiar e. Seria I, de fapt, o place pe S. Profesionalismul şi cultura ei vastă estompează sentimentul de intimidare pe care ni-l inspiră, fiindu-i totuşi cauză. Mă distrau comentariile ei. Acide. În alte condiţii chiar aş fi râs, dar...acum nu era cazul. În ce state puterea statală se confundă cu cea religioasă? Statele islamice. Fals. În Europa? Nu ştiu. Vatican, duduie dragă, Vatican. Şi tot aşa. Dumneavostră n-aţi înţeles nimic, nimic! mi-aţi recitat articolul din Constituţie, dar chiar nu vreţi să gândiţi...
Domnişoara Vasile Adriana. I-am povestit eu cum m-am priceput mai bine despre controlul        constituţionalităţii legilor, drepturile fundamentale, taxa de trecere a frontierei în scopul constituirii unor resurse pentru ajutoare sociale. Mă simţeam aşa:
Hotărârile judecătoreşti nu sunt supuse aceluiaşi regim juridic pentru că judecătorul nu elaborează şi nu adoptă legi, ci doar le interpretează şi le aplică. La noi. Aşa e în România, dar ştiţi vreun stat unde se întâmplă invers? În sistemul anglo-saxon? Nu. America? E acelaşi lucru. Deci nu stiţi...Bun. Continuaţi. Mă uitam când la foaie, când la ea. Da. Bine, domnişoară. Aveţi dreptate. Parcă eram un căţel. Mai rămânea să-mi arunce un os. Am uitat să-i spun Anei că nu are nimic special cu ea şi colegii ei care sunt la distanţă. Şi pe noi ne consideră la fel de idioţi. Asistentul ne-a zis că doamna profesoară este "mămoasă", că iubeşte studentul român. Mhmhmh. Poate pe principiul lui "în lipsă de altceva".Când mi-a pus nota terminasem tot ce îmi aminteam despre subiecte. R. ar fi fost mândră de mine. Nu m-am bâlbâit, nu m-am încurcat, nu mi-au întunecat emoţiile judecata, nu mi-a tremurat vocea. M-am uitat în ochii S. şi mi-am ţinut firea. Am luat 10.