marți, 28 decembrie 2010

"Vânzându-i" pe Maria şi Iisus

Nu îmi place Crăciunul. Da, aşa am scris, că NU îmi place. De fapt, am o problemă cu ceea ce a devenit. Toate clişeele astea, mesaje peste mesaje, trimise la grămadă, nu contează cui, copiate şi răscopiate de pe cine ştie ce site obosit plin cu mesaje tematice. Atunci când credeam în Moş Crăciun avea rost să aştept sărbătorile, dar acum? Şi da, ştiu pe dinafara replicile alea cu “Vai, dar Moşu’ există. Ne aduce în fiecare an iubire, căldură, speranţă în suflete, şi puterea de a schimba lumea”. Ce-ar fi să mă scutiţi voi ăştia oameni în toată firea care credeţi în existenţa unui personaj atât de incredibil, nu prin faptul că e nemuritor cât prin dezinteresul lui total pentru lucrurile materiale şi pentru slujba caritabilă de a aduce un „zâmbet pe chipul fiecărui copilaş din lume”. Vreţi o lume din stereotipii? Atunci, băi prefăcuţilor, aveţi măcar curajul să nu-i plasaţi povara asta unui bătrân artificial rumen în obraji care vine o singură dată pe an şi îşi îndeasă fundul ăla mare şi gras pe hornul caselor! Poate aţi creat personajul ăsta cu bună intenţie, dar să nu vă aşteptaţi să primiţi mulţumiri când foştii copii îndopaţi cu poveşti cu Crăciun vor creşte şi vor realiza că de fapt, hei! lumea asta e o junglă! Hai să-l multiplicăm pe Moşu’ de 300.000.000 de ori, să-l vindem şi să ne îmbogăţim. Hai să facem brazi din plastic, îngeraşi din ipsos, şi să recreem la nesfârşit scena naşterii Domnului că deh ! ce poate înduioşa mai mult omenirea decât un prunc născut să ne mântuie ? Filme cu Fecioara Maria şi Iisus ? Sunt singura care le consideră o mare aberaţie ? Nu sunt prea dusă pe la biserică, dar să îi înlocuieşti până la epuizare pe Maria şi Iisus cu...oameni obişnuiţi, cu actori mi se pare destul de aiurea. Ei erau sfinţi. Chiar pui pe cineva să se creadă Fecioara Maria?!? “Eşti sfântă, gândeşte ca şi cum ai avea în pântece un copil divin. Simte-l. Închipuie-ţi că având acest copil divin, eşti încă virgină”. Seriously! Dacă Dumnezeu ar fi cerut drepturi de autor, vă ruina pe toţi până acum.

luni, 13 decembrie 2010

Do you have november? (Un post mai lung)

Ok, am să fac ceva neobişnuit. Am să scriu chestii concrete, de oameni normali la cap, folosind nume, persoane şi situaţii reale pentru că oricum nimeni nu citeşte aberaţiile mele şi pe blogul meu scriu ce vreau. Punct.:)
Singurul motiv pentru care am vrut să merg şi eu la practică la Romexpo cică (mai târziu s-a dovedit a fi RENEXPO) a fost pentru că şi profu’ de conta şi diriga ne-au sugerat că vom fi plătiţi (plătite, de fapt). Şi pentru că firma de electrice a tatei sigur n-ar fi fost pe placul lui Gogoloi, neavând un sediu pe bune şi nici o situaţie contabilă prea serioasă. So, pe 22, luni la ora 7.30 eram în faţă la Romexpo strânse în cerc precum nişte pinguini, sau aurolaci, depinde de imaginaţia fiecăruia. Gogoloi şi-a cerut scuzele de rigoare că ne-a făcut să ne cărăm până acolo degeaba şi ne-am îndreptat frumuşel spre Sala Palatului. Am ajuns pe la vreun 9-10 după ce am stat s-o ascultăm pe Corina cântând literalmente la metrou pentru nu ştiu ce emisiune de pe U. Ne-am aşezat la o masă şi am început să mai vorbim una alta, să râdem, ca să n-adormim, dat fiind că înăuntru era cald şi bine, eram treze de la 5 şi ne ghiorţăiau maţele de foame. După ce ne-am mai dezmorţit, a venit şi „staffu’”.  Ni s-au alăturat la masă şi au purces în a ne povesti ce căutau ei acolo şi evident, ce căutam şi noi. Pe scurt, urma să aibă loc un târg de energii regenerabile al cărui organizator era compania lor, iar noi aveam să-i ajutăm în a primi şi înregistra vizitatorii veniţi la târg. Toate explicaţiile s-au derulat la început în engleză şi ne-au fost date de directorul companiei (venit din Germania), iar ca să fie ei siguri că am priceput tot ce aveau să ne comunice, cineva din echipa lor, Timea, ne traducea în română. Am rămas cu un pitic pe creier apropo de ea, pentru că în cele 5 zile cât am lucrat cu ei, am auzit-o ciripind fluent în 4 limbi diferite, respectiv română, maghiară, germană şi engleză. Cine s-a chinuit vreodată cu O limbă străină, cred că înţelege de ce mi s-a părut asta grozav. În prima zi am făcut ecusoane şi am împăturit ziare, împreună cu Gogoloi, care, ziceau fetele „se simţea cu musca pe căciulă” când a văzut ce frumos ne începem noi săptămâna stând 8 ore, deşi el credea că o să fie doar 3-4. Ca o menţiune, cred că am stat şi am pigulit la ecusoanele alea în fiecare zi pentru că mereu descopereau că nu le-am aranjat bine şi găseau alt criteriu. Dar trecând peste, atunci s-au hotărât în mare cam ce sarcini o să avem în zilele de târg şi ne-au făcut instructajele pentru intrare şi înregistrarea la conferinţe. Completatul facturilor m-a ameţit de tot. Şi Timea, care ne-a explicat, s-a prins, pentru că tot timpul aveam nelămuriri şi ea o lua de la capăt cam la fel cum face profa de mate la şcoală când se asigură că şi cel mai praf copil a înţeles. Apoi se uită la mine.
Marţi ne-au împărţit pe grupe şi 3 dintre noi am mers cu şefu’ şi am lipit nişte pliante menite să ghideze oamenii prin târg, şi oricât de penibil ar suna tre’ să te ducă mintea să poziţionezi nişte afişe ca ele să-şi atingă scopul. Mi-a plăcut foarte mult de domnul director. Tot timpul am trăit cu impresia că nemţii sunt nişte oameni duri, obsedaţi de disciplină, lipsiţi de imaginaţie, sadici şi încrezuţi. Ei bine, nenea ăsta mi-a spulberat toate prejudecăţile în mai puţin de 24 de ore. Serios, toate. Ne-a tratat cu multă politeţe. În permanenţă ne cerea părerea şi discuta cu noi, avea un aer pedagogic, părintesc şi simţeam că îi făcea plăcere să ne înveţe ce ştie el. Şi încă îi ardea de glumă! Plus că am vorbit în săptămâna aia mai multă engleză decât în toată viaţa mea, şi nu de dragul de a face pe deşteapta ci din necesitate fiindcă au venit mulţi străini la târg. Şi apropo de prejudecăţile mele, au venit 2 tipi tocma de la mama naibi din Germania special pentru o conferinţă la care n-au reuşit să intre, pentru că nu aveau bani româneşti şi n-au putut plăti în euro. Au ţipat, au înjurat? Nu, nici măcar nu s-au încruntat la noi. Ne-au mulţumit pentru amabilitate, au ridicat din umeri neputincioşi, au zâmbit cu înţelegere şi au făcut cale întoarsă. De fapt, cred că lucrul ăsta mi-a plăcut cel mai mult la firma lor. Relaxarea, calmul, organizarea. Fiecare ştia exact ce avea de făcut, când trebuia făcut şi pe cine să pună să facă;)) (aici intram noi în peisaj). Când e vorba de adulţi care muncesc, începând cu tata şi terminând cu unii dintre profesorii mei, starea care le caracterizează activitatea  este oboseala, sila chiar pentru locul de muncă, pentru colegi. Normal, au salarii mici, şi alte neplăceri, şi chiar eu când lucram în vară trăgeam de mine ca de o piele de câine mort să continui treaba. Dar la ei nu vedeam asta. La ei vedeam dăruire, plăcere pentru ceea ce făceau. Li se părea firesc să fie aşa: stăteau în picioare toată ziua şi nu dădeau nici cel mai mic semn de oboseală. Nu am remarcat să miroasă vreunul a ţigară, în ideea că au un viciu care să le mai dea energie. Da, sunt obişnuiţi, este locul lor de muncă, dar le place şi ne-au transmis asta şi nouă, inconştient. Şi ca să fiu scorpie mă întrebam serios cât de groasă era motivaţia lor financiară, de erau atât de conştiincioşi.
Tot marţi mi-am luat inima în dinţi, şi-am întrebat-o pe Roxi, (cineva dintre organizatori) dacă ştie cumva din întâmplare...cum vom fi răsplătite pentru perioada de lucru la ei. Şi prin „răsplată” mă refeream clar la bani. Mi-a răspuns că nu vom fi remunerate şi că aşa cum ni s-a spus cu o zi înainte, 3 dintre noi, care îşi vor fi făcut cel mai bine treaba, vor primi o diplomă, plus adeverinţele de practică. Cred că toată lumea s-a uitat la Tom & Jerry într-un anumit moment al vieţii, şi deci îşi aminteşte ce faţă avea Tom când se mira: îi cădea maxilarul până în pământ, îşi aduna bărbia de pe jos şi îşi bulbuca ochii. Cam aşa eram eu când mi-a zis Roxi ce mi-a zis. Apoi m-a întrebat: „Cum vi se pare? Vă e de ajutor, aveţi ce învăţa?” „Da, sigur, e extraordinar de util să înveţi cum să lipeşti nişte afişe”, am gândit eu, obosită şi înfometată, dar am dat-o la întors şi i-am răspuns: „Da, chiar e interesant; nu mi-am închipuit până acum câtă muncă e în spatele unor lucruri aparent nesemnificative”. Era totuşi adevărat. Până la sfârşitul zilei se hotărâseră deja pe cine vor pune unde. Ceea ce m-a amuzat şi m-a surprins totodată a fost faptul că aveau foarte multă încredere în noi. Urma să umblăm cu bani; destul de mulţi după cum am observat ulterior, dar ei nicio clipă nu ne-au zis ce s-ar întâmpla daca nu ne-ar ieşi casa şi ar fi lipsă. Nu ne-au spus nimic de sancţiuni şi alte dastea în cazul în care nu făceam ce ne ziceau ei. Nu semnasem niciun contract, deci cum ar fi putut să ne oblige să punem paguba de la noi? Ciudat, dar am impresia vagă că aşa ar fi procedat. Sau pur şi simplu nu au conceput ca noi să greşim facturile şi s-au bazat pe faptul că venim de la colegiul economic al lu’ peşte. Chestia e că am avut noroc şi n-am pierdut bani în povestea asta, din contră, am câştigat. Şi probabil ceva cu mult mai important decât banii.
Miercuri în prima zi de târg, mai ales dimineaţa a fost un haos total. La intrare, la conferinţe, pe la standuri, toată lumea voia ceva repede şi, evident politeţea era esenţială. Eu a trebuit să păzesc o uşă. Nu, nu glumesc, eram pusă la control şi trebuia să verific ecusoanele oamenilor ca ele să corespundă conferinţei şi să vorbesc la microfon anunţând câte o chestie importantă care urma să se petreacă în târg. Asta a dat un nou sens plictiselii, dar am supravieţuit. Şi supravieţuirea a fost şi mai uşoară când a trebuit să ofer informaţii unui tip dat naibi de bun, care arăta ca scos din reviste şi se pomenise la târg, dar avea mai degrabă aerul că...„nu ştie el dastea”. Era parcă prea bun să-şi complice existenţa cu aşa ceva.:D  Cred că că miercuri cel mai des mi s-au adresat întrebările „Unde este baia?” sau „Unde o găsesc pe doamna Timea?” Iar eu le explicam după caz. Şi dacă mă gândesc bine, mai des am fost întrebată de Timea, decât de baie, deci ca să-l citez pe Dorel: „Toţi oamenii să apeleze la ea”...Vineri, am avut acelaşi „noroc” să fiu la control la conferinţe. A venit un burtos la costum, cu gând să intre. L-am luat la rost că de ce n-are ecuson şi l-am trimis la înregistrare. Nu trece mult şi vine Timea cu el, toată surâzând, spunându-mi că domnul e dintre organizatori. Damn it! De unde era să ştiu eu? „Nu face nimic, e bine, e foarte bine:)” Mi-a plăcut abilitatea asta a ei de a zâmbi atât de repede, de uşor, de formal, dar totuşi la fel de cald tuturor. Adică nu s-a purtat urât cu noi, ca să rânjească fasolea cu persoanele „importante”. Dimpotrivă, a avut răbdare şi mult bun-simţ. Oamenii din mediul ăsta care afişează zâmbete la comandă mi se par reci şi falşi. Dar ea nu. Ea este probabil drăguţă de la natură. În timp ce eu mă luptam cu somnul şi foamea în faţa unui afiş pe care scria „Workshop naţional- Reţele inteligente”, unele din fete erau la înregistrare luptându-se cu facturi şi oameni nervoşi şi grăbiţi. Mi-au povestit mai ales de un specimen supărat pe viaţă care s-a enervat că i s-a greşit factura. Şi dă-i şi bălăcăreşte-le ca la uşa cortului, zicându-i Timeei că „aţi adunat copii de pe stradă”, „vorbesc cu ele parcă vorbesc cu vitele” şi când una din ele a ripostat că e prima zi şi că sunt în practică, nenea a continuat cu un „aşa ziceţi toţi”. Răspunsul Timeei? Acelaşi zâmbet...
Când am plecat şi eu în sfârşit la masă a trebuit să mănânc singură pentru că nu mai era nimeni cu mine în pauză în acelaşi timp. Şi dacă e ceva ce urăsc mai mult decât să stau singură, acel lucru este să mănânc singură. Am înfulecat repede ce aveam în farfurie (nu mai ţin minte exact ce era...) şi m-am întors fuga-fuga fiindcă iar aveam de făcut un anunţ şi colega lăsată în locul meu era panicată pentru că, zicea ea, nu poate să vorbească la microfon. Când urcam deci, am auzit pe cineva făcând anunţul, dar nu semăna deloc cu vocea ei. „Tu ai vorbit?” , „Da, nu ţi-a plăcut?” „Mă, eşti sigură?;))” „Daa!” Şi-am ţinut-o aşa până când mi-a zis că Roxi a făcut anunţul, şi mi-am dat seama că ea trebuie să fi fost. Roxi m-a speriat la început pentru că era foarte diferită de cum mă aşteptam eu. I-am tot scris numele pe formularele de practică şi din nu ştiu ce motiv aveam impresia că tre’ să întâlnim o femeie grasă, bătrână, nesuferită, cu nişte ochelari cât cadranul ceasului care să dea ordine. De unde! S-a dovedit exact invers: tânără, slăbuţă şi dornică să ne sprijine, organizată (logic, toţi erau), sociabilă...dacă pot să mă exprim aşa, atât cât am reuşit noi să constatăm prin forfota târgului, la masă ş.a.m.d. Zbura de colo până colo ocupându-se de pregătiri ca...Tinkerbell, dar cu accent ardelean:D. Toţi aveau felul lor de a vorbi şi era hazliu să-i auzi, pentru că sună mai muzical româna lor decât a noastră. Roxi a fost singura faţă cunoscută pe care am văzut-o miercuri cât am păzit conferinţa de reţele inteligente. Mă rog, ea, colega mea speriată de microfon şi Timea. Tot Roxi venea să-mi zică ce anunţuri urmează, ea m-a trimis la masă...şi pentru asta o iubeam cel mai mult;)). Când s-a terminat prima zi a târgului, a trebuit să mai rămânem câteva să aranjăm ecusoanele pentru a doua zi. Bineînţeles că eram obosite şi ni se închideau ochii de somn, dar cred că mai mult decât obosite, eram revoltate, nu ştiu dacă pe Gogoloi, sau pe ei, dar mai degrabă pe profu’ fiindcă n-a avut habar să negocieze stadiul nostru de practică. Pentru că, oricât de interesant ar fi fost târgul în sine, să lucrezi 12 ore în regim de voluntariat nu e plăcut pentru nimeni;)). O colegă s-a dus la Timea zicându-i că „noi avem 17 ani, cât credeţi că mai rezistăm aşa?” „Eh, dacă aţi rezistat până acum...mai rezistaţi puţin” sau cam aşa ceva. Şoc! ;)) Totuşi, trebuie că a mai sensibilizat-o un pic, pentru că atunci când a urcat, ne-a întrebat pe un ton aproape matern „Ce mai faceţi, îngeraşi?” şi răspunsul veni necruţător de amuzant şi real: „Ne cam luăm zborul:), Timea”. La momentul ăla cred că puteam să-l vedem şi pe...Moş Crăciun sau Zâna Măseluţă şi i-am fi întâmpinat cu acelaşi sarcasm. „Să nu credeţi, ne-a spus ea, că firma nu va ţine cont de eforturile voastre; veţi fi recompensate”. Şi, neînţelegând eu la ce recompensă se referea, i-am zis că normal ar fi să primim toate diplome şi dacă ne-ar da şi bani n-ar fi nicio supărare. Cred că e de prisos să mai spun cum a reacţionat ea la comentariul meu...de fapt încă de când a urcat la noi era binedispusă. Roxi ne-a explicat că nu depinde de ei, dar vor lua în considerare cererile noastre şi până la sfârşit exact asta au făcut.:) Dacă mă gândesc bine nu cred că şi-au propus să ne „exploateze”, doar că...ei nu păreau deloc obosiţi, aşa că, cel mai probabil, nu înţelegeau de ce ne tot văităm noi. Când am ieşit pe uşa Sălii Palatului pe la 18.30, un nene a venit la noi să ne întrebe când se închide târgul. La 18 i-a zis una din noi, „de obicei”. „Cum adică, de obicei, da’ ce, depinde de voinţa cuiva?!, dacă nu ştiţi, nu mai ziceţi” „Sunteţi cam recalcitrant”, i-a trântit-o ea înapoi. Atâta i-a trebuit. A început să ne zică în nişte feluri pe care nu le pot reproduce în scris, dar nici noi nu ne-am lăsat mai prejos că, deh! ieşisem de la târg, nu mai era nevoie să fim politicoase cu toţi retardaţii care se luau de noi...
Joi, a doua zi, a fost rândul meu să fiu de ajutor la facturi. Am completat o singură factură cu mânuţa mea, şi aia trăgând-o mereu de mânecă pe o colegă să mă ajute. În rest, m-am ocupat de înregistrarea vizitatorilor care nu se înscriseseră pe site, de ecusoane etc. Joi mi-a fost mult mai uşor, pentru că n-am mai stat singură, şi nu am mai stat în picioare...şi nu a mai trebuit să behăi la microfon. A, şi n-am mai mâncat singură #:-s. Am prins-o la masă şi pe Doina. Ea venise cu ei din Germania, dar era româncă din Republica Moldova. Şi legat de ea am rămas cu un pitic, pentru că mi-a povestit cum a ajuns în Germania. Mai exact, a plecat din Republica Moldova când a terminat liceul la nişte prieteni ai tatălui ei. A învăţat într-un an limba germană şi s-a angajat la Reeco. Da, ştiu, sună uşor, sună bine, sună frumos şi banal. Dar nu e, dimpotrivă! Cu o mică marjă de eroare cred că avea cam vârsta mea când a plecat, şi gândindu-mă la mine, nu ştiu dacă aş reuşi să supravieţuiesc într-o ţară atât de diferită, cu oameni şi cultură cu totul altfel. Da, poate oameni mai civilizaţi, dar sunt ataşată de prea multe lucruri de aici, din România asta „de cacao” aşa cum le place unora să o numească făcând pe deştepţii. Lasă că eu nu cunosc pe nimeni şi aş avea nevoie de o slujbă, dar factorul emoţional ar fi cel mai greu de suportat. Aşa că de aia mi s-a părut Doina genială. Pentru naturaleţea cu care vorbea despre schimbarea practic totală a mediului său şi pentru faptul că dulceaţa din glasul şi din comportamentul ei nu păreau să fi fost alterate de ceva din această schimbare. Cel puţin sper. Nu am de unde să ştiu cum era înainte. Tot joi seara au trimis acasă pe câteva dintre noi, le-au dat diplomele şi „recompensa”, am făcut poze şi ne-au spus că ne aşteaptă pe restul, rămase, a doua zi la 7 30, ceea ce însemna că aveam să dormim cu jumătate de oră mai mult decât până atunci;).
Vineri dimineaţă a fost destul de calmă atmosfera. Chiar şi la fete, la înregistrare a fost ok; puţină vânzoleală în prima parte a dimineţii şi apoi relaxare totală. Cred că s-au cam plictisit, pentru că mai multe din ele au ţinut să-mi menţioneze că un francez care avea standul exact în faţa treptelor unde se aflau birourile de înregistrare îşi pipăia colega de mama focului fără vreun pic de jenă sau reţinere. De fapt, tipa era negresă şi arăta relativ bine, după anumite standarde, deci omu’ îşi alesese bine angajaţii:D. Vineri ne-a rugat Roxi să completăm nişte chestionare şi cum se face că am nimerit la conferinţa de atunci chiar bunăciunea de miercuri. Aşa chestionare, să tot faci! A trebuit să merg şi la intrare, pentru că unele din fete plecaseră deja. A venit un nene pus pe glume, exact când eram aproape de sfârşit şi l-am „acostat” cu întrebarea „Sunteţi vizitator?” iar el bineînţeles ţinându-se de bancuri mi-a zis că este extraterestru. După ce ne-am plictisit de el şi l-am lăsat să treacă fără să mai completeze formularul de intrare, s-a dus şi le-a făcut capu’ mare Doinei şi unei alte colege de la Informaţii. Halal sfârşit de practică! Tot timpul se zgâia la noi tipu’ însărcinat cu paza, care, fără să exagerez, arăta ca fratele malefic al lui Dorel:D. Am plecat de acolo pe la 16.30 şi deşi îmi era frig pentru că stăteam la intrare, deşi eram obosită şi plictisită de toţi ciudaţii pe care-i văzusem fiindcă nah! vineri a fost intrare liberă...dacă asta spune ceva, aş fi preferat să mai stau. Ne-au dat şi nouă diplomele şi plicul cu bani, ne-au zis că le-a făcut plăcere să lucreze cu noi şi alte chestii dastea de rămas bun, şi ce e cel mai important ne-au întrebat dacă noi facem practică şi la anu’:D. Deci da, logic, sper să ne mai cheme ;)). Pe cât de mult m-am lamentat şi m-am revoltat, pe atât de mult îmi doream să mai dureze chestia asta şi să nu fiu nevoită să merg la şcoală în săptămâna următoare. Aproape că m-aş muta în Arad:)). Dacă aş putea să rezum într-un singur cuvânt tot ce le-aş spune, acela ar fi "MULŢUMESC!" Urăsc sfârşiturile, dar presupun că aici ar trebui să scrie „The end”.