sâmbătă, 30 octombrie 2010

Fără titlu

Am observat că oamenii, cel mai adesea când se lovesc de probleme, când au necazuri sau pur şi simplu cineva a jucat fotbal cu orgoliul lor, nu uită, nu încearcă să uite ci, din contră, se gândesc la situaţia respectivă până când nu mai are niciun sens, până începe să piardă din contur si să semene cu un vis urât, cu o fantezie, un gând rău, ceva care nu s-a întâmplat. Şi când sunt undeva pe la graniţa dintre normal şi ţicnit, cedează. Cei mai norocoşi dintre ei. Restul, cei puternici, îşi macină durerea şi scrâşnesc din dinţi până li se tocesc, afişând un zâmbet tâmp şi fals care pentru cei ce ştiu să citească zâmbete e confirmarea unei lupte interioare dintre cele mai grele. Să-ţi înfrunţi demonii proprii e mai greu decât orice bătălie cu o persoană reală, pentru că atunci când lupţi cu sine nu te poţi lua prin surprindere de unul singur. Cunoşti fiecare armă a adversarului, îi anticipezi fiecare mişscare. Şi te zbaţi, întorcând pe toate părţile eşecul. Pentru că asta stârneşte războiul cu sine de obicei. Sentimentul că ai greşit, că e ireparabil, că te-ai făcut de râs, sau că ai pierdut şansa vieţii tale de a te remarca în ceva ce-ţi place. Oamenii sunt masochişti. Le place să-şi facă rău, le place să-şi pună cenuşă în cap şi se feresc întotdeauna să nu fie catalogaţi drept „rataţi”. Natura umană e astfel construită încât să uite (cel puţin aşa am auzit) lucrurile rele şi se spune că la sfârşitul unei vieţi oamenii îşi amintesc de regulă lucrurile frumoase şi unii chiar se agaţă cu disperare de viaţă, se roagă să mai trăiască, pentru că nu au apucat să facă aia şi ailaltă. Ştii ce e cel mai interesant? Faptul că, adunând momentele în care te-ai luptat să fii fericit şi pe cele în care ai atins fericirea o să observi poate o disproporţie, dar cred că ţi-ai dat seama în ce parte înclină balanţa. Nu că ţi-ar păsa în mod deosebit. Nu ştiu dacă tu te lupţi pentru fericire, ai găsit-o sau nici măcar nu o mai cauţi. Te-aş întreba însă de ce îmi mai transpiră încă mâinile când te văd şi de ce mă bucur totuşi că asta se întâmplă...când tu eşti mereu ca o piază rea în existenţa mea, ca un semn că totul va merge prost. Mie nu mi-e frică de numărul 13, de pisica neagră sau de oglinzi sparte. Mi-e frică de tine.

marți, 26 octombrie 2010

Prea târziu

Tu nu ai voie să mă judeci. Tu mai puţin decât oricine, pentru că fiecare bucăţică de rău din mine este cultivată şi îngrijită de tine până la epuizare. Tu m-ai făcut aşa, sunt propria ta reflecţie; oglinda ta mă arată pe mine şi tu ştii asta. O vezi în fiecare zi, o simţi, dar acum e prea târziu să mă schimb. Sau poate nu neapărat târziu, dar în preajma ta nu voi merge decât din rău în mai rău, până când sufletul mi se va usca de tot şi se va topi, iar în locul lui va apărea o stâncă. Una mare, rece, urâtă, pustie, bătută de vânturi şi ploi, ninsă, umedă, aşa cum e sufletul tău. Nu mai am conştiinţă. Încă deosebesc binele de rău, dar am ajuns la conluzia că dacă faci bine, oamenii au impresia că e ceva ce li se cuvine şi cer tot mai mult de la tine, până sfârşesc prin a te dezamăgi. Asta se întâmplă când ţii la o persoană. Cu cât e sentimentul mai puternic, cu atât e dezamăgirea mai dureroasă. Tu nu mă mai dezamăgeşti, pentru că pe tine te cunosc. Din partea ta, ar fi o surpriză să te schimbi. Dar tu nu te schimbi, tu doar îi schimbi pe ceilalţi. Usuci suflete, crezând că vor creşte altele la loc, sau şi mai bine că poţi cumpăra altele în loc. Problema e însă că sufletele nu se mai comercializează. Piaţa sufletelor e la pământ. Criza a lovit-o şi pe ea. Nu te mai uita aşa la mine. Tu mi-ai picurat venin în sânge, dar am învăţat singură să muşc. Fiecare strop care pretinzi că te răneşte acum e al tău. Ai avut grijă să devin imună, dar din nefericire pentru mine sunt imună doar la veninul tău. Veninul celorlalţi ma atacă la fel de puternic, de parcă aş fi tot atât de curată ca la început, şi e numai vina ta. Ştiu că oamenii dau întotdeauna vina pe ceilalţi când au probleme, dar tu ai început jocul ăsta. Ştiind că faci regulile, te-ai crezut de neînvins, dar te-am atacat cu propriile tale arme. Era o vreme când credeam în Dumnezeu. Şi acum cred, dar mă simt nedemnă să mai spun asta după ce m-am mânjit jucându-mă cu tine. Voiam să dispari, mă rugam cu disperare ca tu să nu mai exişti, iar apoi îmi părea rău şi mă căiam. Şi imediat tu mă făceai să mă întreb de ce era o greşeală gândul dispariţiei tale. Pentru că aşa eşti tu. Ai inventat ura, ai inventat aroganţa şi ipocrizia, dar mie n-ai ştiut să mi le predai cum trebuie. Şi când le-am descoperit singură eram prea departe de ele ca să mi le pot însuşi.  

luni, 18 octombrie 2010

Până când?

Ţi s-a întâmplat vreodată să taci? Normal că ţi s-a întâmplat. Toţi păţim asta şi poate chiar toţi ne întrebăm de ce o facem. De ce tăcem atunci cand vrem să spunem ceva cuiva? De teamă, pentru că suntem nişte sălbatici civilizaţi îndopaţi cu reguli, bună creştere şi falsitate, sălbatici care însă luptă cu instincte vechi de când lumea. Vrei să trimiţi pe cineva la origini? Slabe şanse s-o faci dacă eşti unul dintre oamenii cărora normele sociale le impun un comportament decent şi un limbaj adecvat anumitor cercuri sociale. Screw it! Ce-o să faci? O să taci şi o să înghiţi jigniri subtile sau vei riposta cu aceeaşi fineţe până când ţi se va subţia obrazul ca la un zombie? Da, ştiu ce-i în mintea ta, "mai aşteaptă tu să creşti şi vorbim pe urmă." Nu zic nimănui să-şi bage undeva şeful, scuză-mi limbajul, pentru că e criză, dar umilinţa are o limită undeva. Ştiu povestea cu "trebuie să existe reguli, altfel ar fi anarhie", dar la capitolul "sinceritate" animalele stau mai bine ca noi. Se bat, se omoară între ele, dar măcar nu trăiesc într-o păcăleală continuă, minţindu-se de dragul convenţiilor. E rău să simţi nevoia de a spune ceva unei persoane şi să nu poţi, să fii ca şi legat la gură, pentru că ţi-e frică. Dar dacă totuşi îi spui şi persoana se enervează, măcar poti să repari lucrurile. O vorbă nespusă nu poate fi reparată, pentru că ea nu există. Şi apoi timpul trece, ai impresia că e mai bine că ţi-ai ţinut gura, dar de fapt te sufoci. N-ai simţit asta niciodată? Nu te-a înăbuşit o avalanşă de vorbe, spuse prea târziu, între patru pereti?Ba da, ai avut şi tu parte de asta, dovadă că niciodată nu îmi spui cu ce te supăr, deşi eu nu pierd nicio ocazie să te scot din pepeni. Sigur te-ai aflat în momentele alea în care îţi ziceai "uite şi să-i fi spus asta şi asta, şi astalaltă, îi închideam eu gura, da' lasă că vede el (sau ea), asta n-o să rămână aşa", tremuri, îţi transpiră mâinile. Sincer acum, ai rezolvat vreodată ceva în felul acesta premeditat, sau mai degrabă te-au ajutat impulsurile?Trebuie să ne ascultăm instinctele, pornirea dinăuntrul nostru. Aşa că, dacă îţi vine să mă iei la bătaie, de ce taci, de ce mă eviţi?