marți, 30 noiembrie 2010

...Ţie

Tu, lumânare, să nu te stingi niciodată! Nu după ce mi-ai arătat cât de încărcată de frumuseţe e lumea asta căreia nu-i vedeam nici rostul, nici esenţa. Să nu dispari, pentru că am nevoie să mă călăuzeşti cu parfumul iubirii tale, să mă scald în lumina ta mai dulce decât vanilia şi mai caldă ca aşternutul unui prunc. Nu mă lăsa singură fiindcă, odată ce tu vei pieri, voi redeveni aceeaşi mască fără suflet şi simţire pe care tu ai transformat-o. Forţa şi vitalitatea ta, duioşia şi sensibilitatea, tinereţea, maturitatea, inteligenţa, intuiţia, hazul şi înţelepciunea sunt numai ale tale de veacuri, iar eu nu le pot deprinde de la altcineva. Nu te poţi topi lăsându-mă să orbecăi prin întuneric. Imaginea ta îmi e ca un talisman; nu reuşesc să-mi găsesc calea fără sprijinul tău. Ajută-mă să mă ridic, zburând către tine. Ghidează-mă şi nu-mi da drumul! Nu din nou...

luni, 22 noiembrie 2010

I don't know where to find you

Aş vrea atât de mult să vorbesc cu tine. De fapt, nici nu aş avea nevoie de cuvinte; tu m-ai înţelege doar uitându-te în ochii mei. Dintre toate persoanele care mă înconjoară, ţie ţi-ar fi cel mai uşor să mă citeşti deşi tu mă cunoşti cel mai puţin. Toată sila, toată detaşarea şi plictiseala ţi le-aş destăinui numai ţie; pentru că deşi eşti aşa de departe, eu ştiu că înăuntrul tău arde o flacără pentru că am văzut-o topindu-ţi scutul ales cu atâta grijă.  Nici eu n-aş avea nevoie de cuvintele tale ca să-ţi captez mesajul; aş stii imediat ce vrei să-mi spui, fiindcă aceeaşi flacără mă mistuie şi pe mine...mi-ai zice cât de puţin importante sunt treburile astea care mă supără...nimicuri, nervi risipiţi aiurea, energie consumată inutil. Simplul gând la presupusul tău sfat este aceeaşi energie consumată, nu-i aşa? Privirea ta nu e aici, să-mi limpezească gândurile, căldura din vocea ta totuşi rece de indiferenţă nu mă poate linişti; ai trecut ca o umbră prin viaţa mea, dar ai întunecat pentru mult timp mare parte din tot ceea ce eram. E...dificil de descris, pentru că sunt sătulă de clişeele alea de tipul:
„ peste tot te văd numai pe tine”, „peste tot îţi aud vocea” ş.a.m.d. Numai că, oricât de sătulă aş fi, am constatat surprinsă că oamenii care le-au scornit au avut dreptate. De câte ori viaţa îmi mai dă un bobârnac, mă trezesc gândindu-mă la tine şi la cât m-ar ajuta să te am prin preajmă. Unde eşti?

 
Lara Fabian- Adagio
                                                                                   

vineri, 12 noiembrie 2010

Dumnezeu are cont pe Facebook

Mă simt de parcă aş trăi o viaţă care nu este a mea, şi nu pot să descriu sentimentul sau să scap de el. Am impresia că ceea ce mă înconjoară e o glumă, o ghicitoare şi ştiu că dacă aş găsi o cheie, o ieşire, aş pătrunde în realitatea care îmi aparţine. Aştept ceva, o schimbare, dar nu cred că aş putea să o numesc, sau măcar să o identific. Mă detaşez din ce în ce mai mult de lucrurile pe care le consideram importante, parcă mănânc nepăsare la fiecare masă. Nu mă mai recunosc, nici pe mine şi nici restul. Spaţiul fizic îmi e, pe cât de familiar, pe atât de străin. Caut ieşirea în fiecare loc, în fiecare persoană cunoscută sau nu. Mă aştept să apară un iepure ca în „Alice în Ţara Minunilor” şi să mă scoată din lumea asta cu care nu am nicio legătură. Ştii machetele alea care se fac pentru proiecte? Clădiri în miniatură? Acolo cred că trăiesc şi eu: într-un fals. Dar nu e vorba numai de mine. Uneori mă întreb dacă oamenii pe care îi văd în metrou ştiu că cineva îi păcăleşte sau sunt nepăsători la ceea ce îi înconjoară. Parcă aş trăi o amintire, parcă aş retrăi de fapt, ceva. Nu e deja-vu, habar nu am ce urmează, dar chiar şi când mi se întâmplă lucruri neplăcute, ele nu mă surprind; ca şi cum aş ghici, aş intui continuarea unui film, iar dacă chiar aş fi într-un film ar fi „The hours”.  Tot mai mult am senzaţia că mă aflu într-un loc nepotrivit şi într-un timp nepotrivit. Nici măcar de tine nu-mi mai pasă, pentru că acum nu-mi mai pasă nimic. Tot ce m-a legat de tine a fost marea, dar nu sunt sigură că marea există în realitate. Nu mai cred în nisipul arzând, în valurile grele şi în noaptea răcoroasă, pentru că ştiu că le-am visat. Altfel, unde să fi dispărut?
 Singurele momente când sunt eu le aflu atunci când citesc sau mă concentrez la o prostie de test, pentru că de fapt uit că exist. Scap de sentimentul că trăiesc într-o lume paralelă greşită din care trebuie să ies. Nu ştiu cum să mă reconectez la prezent. Clipele când râd, plâng, mă enervez sau vorbesc cu cineva nu sunt suficiente pentru că apoi ciudăţenia revine şi încep să-mi imaginez lucruri, situaţii, oameni. Şi atât de mult împing fantezia către un posibil sfârşit, încât atunci când mă „întorc” mă întreb serios dacă s-a întâmplat cu adevărat. La fel şi visele; mă răscolesc, pentru că senzaţia pe care o am în prezent începe să coincidă cu starea în care mă aruncă ele şi mă sperii- de mine, de fiecare chip pe care îl întâlnesc pentru că mi se pare cunoscut şi întrezăresc în el schimbarea. Ceea ce scriu acum nu e nici pe departe ce gândesc, dar nu pot să-mi exprim corect nesiguranţa. Aş vrea să fiu o rafală de vânt, să te pot vedea pe tine şi pe ceilalţi; poate voi ştiţi să ieşiţi din timp. Teama îmi încolţeşte în suflet, dar nu înţeleg ce o cauzează de fapt. E o emoţie confuză, un semn de întrebare. Raţiunea ştie, doar inima se îndoieşte, pentru că degeaba îmi spun întruna că „Aşa este”; până când nu mă va părăsi acest sentiment de călător clandestin nelalocul lui, nu voi reuşi să mă readun.
„Vreau să vorbesc cu cineva”, i-am spus Anei. „Du-te la un psiholog”, „Nu, eu vreau să vorbesc cu cineva înţelept care să-mi răspundă la întrebări...şi eventual să-mi rezolve problemele în locul meu. Vreau să vorbesc cu Dumnezeu”, „Cine te opreşte?” „Şi unde să-l găsesc? Pe Facebook?!?” Ei bine, da! Dumnezeu are cont pe Facebook.