miercuri, 28 decembrie 2011

Larisa Fiodorovna Antipova

Cred că uneori împrumutăm ceva din semnificaţiile numelui pe care îl purtăm, de parcă, independent de caracterul nostru, numele în sine ne defineşte ca oameni, spune despre noi mai mult decât acţiunile noastre. La asta mă gândeam în timp ce citeam „Doctor Jivago”, la asemănarea dintre Larisa Fiodorovna şi Lara.
Nu prea îndrăznesc să scriu despre cărţi, pentru că sunt alţii mult mai pricepuţi decât mine care pot face asta, dar în cazul de faţă nu e vorba doar de carte, ci şi de persoana care m-a îndemnat, indirect, s-o citesc. Am pornit de la Lara cea adevărată, pe care urmează să o văd în martie, în căutarea eroinei lui Boris Pasternak şi am găsit, oricât de absurd ar suna, aproape unul şi acelaşi spirit, aceeaşi dragoste firească pentru viaţă şi pentru frumos, acelaşi respect pentru om şi pentru idee, aceeaşi forţă interioară în lupta cu realitatea şi acelaşi curaj născut din iubire. De aceea, pentru mine, Larisa Fiodorovna are un singur chip.
                           E posibil ca un personaj literar să influenţeze sufletul cuiva? Dar un nume?

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Altfel de Crăciun

Cu riscul să devin repetitivă, am să postez toate melodiile de Crăciun pe care le cunosc ale Tatianei Stepa, pentru că nu mă pot hotărî care e mai frumoasă. Crăciun fericit, cititorule de Ploi de vară:)






duminică, 18 decembrie 2011

Parada prostului gust

Ceea ce mă face să-mi dau seama cât de copil sunt este faptul că încă mă mir de diverse lucruri, fie ele spectaculoase sau de-a dreptul dezgustătoare. Şi, ce mă surprinde peste măsură este că prostia umană, ca şi universul, cum zicea nenea Einstein, este infinită. Am văzut chestia asta dovedită de mai multe ori decât mi-ar plăcea să recunosc şi nu mă refer la scris, citit, socotit, cultură generală, pe scurt la lipsa de educaţie; eu vorbesc de un soi de educaţie morală...? Nu ştiu cum s-o numesc. Mi-e greu să văd oameni care ridică prostul gust la rangul de atitudine, care transformă în valori propriile concepţii, de cele mai multe ori banale, ridicole, mediocre şi care terfelesc tot ce e subtil, frumos sau demn. Oamenii la care mă gândesc se înmulţesc precum gândacii, dar sunt mai nocivi decât aceste insecte. „ar trebui să nu poată face copii” mi-a zis cineva, mai în glumă, mai în serios. „adică să le interzică prin lege?” „nu, să fie o genă care să-i împiedice să procreeze dacă n-au IQ mai mare de atâta. Dar...de fapt aici nu e vorba de IQ”. Normal că nu e. Ei nu sunt întârziaţi mintal, doar se complac într-o stare totală de ignoranţă, dispreţuind şi insultând orice contrazice modul lor de percepere a realităţii. Asta, în teorie. Iar în practică, imaginaţi-vă un personaj gălăgios, îmbrăcat în culori stridente (se aplică pentru ambele sexe), care nu „şi-o vede” de burtă, cum zice Badea (burta este un articol obligatoriu), cu accesorii bătătoare la ochi şi ahtiat să se dea în spectacol. Prezenţa în sine n-ar fi o problemă dacă în jurul lui nu s-ar afla o mână de cuconete cu aere de „lady” care râd cu o poftă nebună de vulgarităţile pe care le spune şi îl încurajează să continue fluturându-şi genele şi rotindu-şi ochii peste cap de plăcere. Şi, maimuţoiul, evident, continuă; în termeni potriviţi cu situaţia, „se umflă tărâţa în el”. Nu ştiu ce mă îngrozeşte mai tare: „show”-ul burtosului care plezneşte de automulţumire sau entuziasmul adolescentin al unor femei în toată firea care, exceptând momentele umoristice (care umor?!?), devin isterice la cel mai mic comentariu sau sugestie. Şi, da, normal ar fi să eviţi aceste persoane dacă te deranjează, dar uneori nu poţi să pleci, pur şi simplu nu poţi. Şi m-am întrebat timp de o secundă, în timp ce asistam scârbită la scena de mai sus, ce-ar fi făcut profa de română dacă ar fi fost în locul meu. Profa care are un fel de a ne vorbi de parcă ne învăluie, ne vrăjeşte, încât la final nu mai ştim dacă făcea referire la operă, la viaţă, sau la noi. Profa care ştie să fie şi caldă şi tăioasă şi dacă se încruntă o dată la tine, îţi vine să te bagi sub bancă. Şi căutătura n-ar fi o problemă dacă n-ar fi atât de obiectivă şi n-ar avea replica potrivită la momentul cel mai potrivit- mă rog...nepotrivit pentru noi. Eh, ce-ar fi făcut dumneaei dacă ar fi auzit guiţăturile burtosului? E clar că e vorba despre profa din prezent. Cea de anul trecut era o ţaţă fără pereche, un fel de variantă feminină a burtosului, bolnavă de aceeaşi mulţumire de sine, care, corectând teza unui coleg, a exclamat cu hotărâre:
-Aaaa! Roberto! Să mor io dacă îi dau mai mult de 7!

sâmbătă, 10 decembrie 2011

O singură întrebare:




                                                               Unde e zăpada?

luni, 28 noiembrie 2011

Vocile din capul meu

Din capul meu şi din capul Lorenei, colega de bancă. Lori e peşti ca mine, dar vocile ei se exprimă ceva mai coerent decât ale mele sau ştie ea să ciulească urechile mai atent.
-Ce oră avem?
-Istorie...
-Hmm...ceva îmi spune să plec.
Şi a chiulit. Şi bine a făcut pentru că era prima pe care a strigat-o profesorul la ascultare.

-Avem contabilitate?
-Da...
-Ceva îmi spune să stau.
Şi a stat. Am dat test –neanunţat-  şi, deşi nu s-a descurcat grozav, important e că a făcut act de prezenţă, altfel tovarăşul profesor s-ar fi enervat cumplit că a îndrăznit să absenteze de la materia lui care este mai presus de bac, mai presus de admitere, mai presus de orice „banalitate” ca româna, matematica sau economia.

Într-o pauză dinaintea unei alte ore de contabilitate (coşmarul clasei noastre):
-Cum ar fi, zice ea, să intre ăsta pe uşă şi să zică „Scoateţi o foaie de hârtie!”?
-Ce să facă?!? Abia am venit din practică, n-are şi el materie de recuperat?
Tovarăşul profesor a venit, s-a învârtit puţin prin clasă, apoi a întrebat:
-Câte note aveţi?
-Una...
-Şi cu una de pe aplicaţie două, şi cu una din testul pe care îl vom da azi, trei.
Şi iată-l rostind cuvintele fatale:
-Scoateţi o foaie de hârtie.

Vocile mele nu sunt atât de clare. Le trec aşa de mult prin filtrul raţiunii, că îşi pierd orice semnificaţie. De obicei merg pe sistemul: „N-am chef să mă stresez” şi atunci lucrurile se rezolvă de la sine. Odată am participat la un concurs şi nu ni s-a auzit un instrument => s-a dus toată melodia de râpă. Eu ştiam (mai degrabă simţeam) dinainte că ceva nu e în regulă. Aveam senzaţia că întreg universul complotează împotriva noastră.;)) Vocile mai intră pe emisie şi când e vorba de câte o persoană străină. Îmi place sau nu. Şi rar îmi pot explica de ce unele persoane îmi inspiră încredere şi altele repulsie.
Mâine avem teză la română. Lorena mi-a zis să mă mai uit pe „Plumb”. Sper ca vocile din capul ei să nu-şi fi luat vacanţă de Crăciun mai devreme.

marți, 22 noiembrie 2011

Cine greşeşte?

-Eu n-am să-mi învăţ copiii să vorbească româneşte.
Mă vede că strâmb din nas şi adaugă:
-Daaa, ştiu, tu ai alte idei, dar serios acum, cu ce-i avantajează să ştie română?
-Cum rămâne cu cărţile? Toată literatura pe care copiii tăi ar rata-o...
Zâmbeşte naiv şi superficial.
-...şi pe care bănuiesc că nici tu n-ai citit-o.
Colegele mele se uită la mine ca la un alien. Colegii...bat mingea. Am înţeles, nu vă pasă de cărţi. Totuşi, cele mai bune bancuri pe care le ştiu sunt în română, părinţii ne-au învăţat să vorbim prima dată în româneşte, gândim în româneşte, oricât de „americanizaţi” am fi...şi lista continuă. Nu mă bag în filme româneşti, pentru că ne-au dus la un moment dat la „Reconstituirea” şi concluzia generală a fost „Ce porcărie!”. Faţă de teatru sunt însă mai deschişi. Poate pentru că e mai viu şi pentru că a merge la o piesă de teatru e oarecum un eveniment.
N-am cum să greşesc. De data asta nu. De obicei, pun la îndoială multe lucruri în care cred. Nu raportat la părerile celorlalţi; pur şi simplu mă întreb cum e de fapt. Ce-ar fi făcut evreii cu o mentalitate ca a tipei de mai sus?

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Quills

                    

                        "In order to know virtue, we must first acquaint ourselves with vice."

 


vineri, 18 noiembrie 2011

Facebook?

A: Vreau să ne cunoaştem mai bine:)
B: Şi eu:D
A: Ai (cont pe) Facebook?
?! Nu, n-am auzit-o nicăieri, dar cred că la asta se va ajunge cât de curând. Mii de prieteni virtuali, mii de „like”-uri, mii de poze, mii de ore irosite ca să-ţi creezi o identitate, o viaţă socială. De ce? Când poate nici nu eşti în stare să-ţi menţii relaţia cu o mână de prieteni adevăraţi.



                                                    Fotografii luate de pe www.weheartit.com <3

SAŞA, GRIŞA şi ION

                                          
                      Minunat final. Îndrăznesc să spun specific românesc:D

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Maniere


Calea Moşilor. Tramvaiul 21. 7 dimineaţa. Frig, ceaţă, semi-întuneric. Înghesuială, aglomeraţie, oameni morocănoşi, somnoroşi, care s-ar uita urât la tine dacă nu le-ar fi atât de somn. Un nene se ridică să coboare şi un altul îi ia locul.
-Ce faci, domne, nu vezi că nevastă-mea venea să s-aşeze? Nu vezi că e însărcinată?
Nenea care se aşezase se ridică jenat cerându-şi scuze. Nu, nu o văzuse, îi pare rău bla bla...
-Ce-am ajuns, continuă soţul femeii, boscorodindu-l pe celălalt, să iei locu’ la o femeie, şi gravidă. Făăăă, treci aici pă scaun!


miercuri, 9 noiembrie 2011

Revoltă

Nu pot niciodată să mă cert cu cineva pentru mine. Îmi face rău, nu-mi găsesc cuvintele şi mi se pare umilitor atât pentru mine cât şi pentru celălalt „certăreţ”. Dar dacă e vorba să iau apărarea cuiva şi dacă persoana respectivă e într-un conflict cu un grup mai mare de persoane eh, atunci se schimbă situaţia. Nici nu-mi dau seama când mă implic, parcă cineva mi-ar pune cuvintele în gură şi eu le rostesc înainte de a apuca să le gândesc. Şi ăla e momentul când uit că sinceritatea, contrar părerii unui mare diplomat, NU îmi va aduce succese permanente, ci mai degrabă tunete şi fulgere. Cu toate astea, oricât aş încerca, nu mă pot controla să intervin în aceste conflicte. Simt o căldură şi o curiozitate uşoară la gândul că nu m-aş mai putea suporta dacă i-aş lăsa pe ceilalţi să creadă că au dreptate doar pentru că ei sunt mulţi. De fapt, îmi fierbe creierul de nervi văzând cât de uşor ajung oamenii la concluzia asta şi pun la zid pe cel ce îi contrazice. Când se termină, nu-mi mai amintesc ce am zis. Îmi pare doar rău că n-am zis mai multe, pentru că rareori găsesc în mine această forţă pe care o declanşează nedreptatea. Închei cu Nightwish, pentru că ei mă inspiră şi mă calmează. Şi pentru că muzica lor e mai nobilă decât orice aş putea gândi eu, iar dacă dau volumul îndeajuns de tare chiar acoperă ceea ce gândesc.   

marți, 8 noiembrie 2011

Viaţa cu Louie

Desenele copilăriei mele. Şi ale adolescenţei. Leacul împotriva oricărei forme de plictiseală, delăsare, dezamăgire sau indispoziţie. Imposibil de comparat cu ciudăţeniile la care se uită acum copiii. Mi-am amintit de episodul ăsta datorită unei replici: "Puteai să te căsătoreşti cu el, puteai să fii doamna Kazoo, puteam să fiu Louie Kazoo!" Şi eu puteam să fiu Adriana Kazoo, dar mama e femeie deci, prin definiţie, alegerile ei sunt din cale-afară de bizare. Enjoy, voi cei care mai ştiţi încă să fiţi copii.



miercuri, 2 noiembrie 2011

Eu pentru cine votez?

Dacă există un scriitor pe care chiar îmi pare rău că nu am avut cum să-l cunosc, acela este Caragiale. M-am tot întrebat, cu ciudă, de ce nu m-am născut în timpul său, sau de ce n-a trăit dumnealui în timpul nostru. Dar nu aşa oricum, ci să fie un prieten al familiei, un obişnuit al casei, să-l pot lua cu mine la întrunirea la care am mers sâmbătă şi să-i spun, mai în glumă, mai în serios: Vezi, nene Iancule? Nimic nu s-a schimbat.
Nu mă prea omor cu politica. Ceea ce e cam trist fiindcă, mai nou, am drept de vot. Avem câţiva colegi foarte activi, implicaţi într-un soi de colegiu al tinerilor la x partid care ne-au rugat să mergem să-i votăm pentru nu-ştiu-ce-funcţie în colegiu. Personal, m-am dus de dragul unei prietene care candida la preşedenţia colegiului şi care ne-a mărturisit ce important era pentru ea. Fără să-mi bat capul să-i înţeleg motivele, m-am prezentat sâmbătă la sediul partidului-colegiu, sperând să ţină puţin şi să ne cărăm acasă cât mai repede. Vise! Am petrecut cele mai plictisitoare DOUĂ ORE din viaţa mea (exceptând, bineînţeles, orele de contabilitate, despre care încep să cred că sunt o pedeapsă divină :-?) ascultând discursuri care se învârteau în jurul aceloraşi flecăreli plictisitoare despre cum tinerii sunt viitorul acestei ţări, băsescu face o politică murdară – o tanti zicea că puştiul ei de 9 ani a constatat asta-, partidul nostru (adică al lor) va aduce o schimbare, bla, bla, BLA! Au urmat apoi discursurile „tinerilor”, scurte, la obiect şi la fel de pline de clişee. L-am văzut şi pe contracandidatul prietenei mele şi am avut o presimţire tristă de genul: Gogo e o tipă inteligentă, drăguţă şi coerentă, dar fraieru’ ăsta o să câştige(cu toate că avea vreo 17 ani). Nu ştiu de ce am gândit aşa. Există o expresie în franceză care se referă la politicienii aspiranţi, şi anume „un jeune loup”=un lup tânăr, adică un fel de „ar-vinde-o-şi-pe-mă-sa” ca să ajungă unde doreşte. Cam asta îmi inspira tipu’.
Am votat (în sfârşit!) şi aici a început partea hazlie. Votanţii puştiului erau mulţi şi majoritatea fără buletin. Au stat „mai-marii” şi au întors-o pe toate părţile şi au zis „bine, puteţi vota şi fără buletin, dar să aduceţi nu ştiu ce justificări”. Când am terminat, am stat un pic de vorbă cu Gogo, ca să aflu dezamăgită că lupta era pierdută din start:
-La el au venit 60...
-Păi, şi la tine?
-22.
-Dar de unde a găsit atâţia?
-Mită...
Iar eu ca orice om normal, născut, crescut şi „educat” în România o întreb:
-Tu de ce nu te-ai gândit la asta?!
Se uită la mine mustrător şi răspunde:
-De unde atâţia bani, Adriana?
Deci se gândise...Cât le-o fi dat oare tânărul lup?
Când eram lângă uşă, un nene a adus un tip şi a strigat la altcineva din comisie:
-Am mai adus pe cineva. Poate să voteze? E băiatu’lu Cutărescu. 
Bravos naţiune! Halal să-ţi fie!


luni, 31 octombrie 2011

Trădare, trădare...de trei ori trădare!

Am dezertat de la mult iubitul Magic FM. Dar nu e vina mea, pentru că playlistul lor s-a umplut de pânze de păianjen mai ceva ca-ntr-un film de groază american. Pe lângă asta, cum să nu mă fac vinovată de înaltă trădare când Gold FM-ul mă ispiteşte cu aşa ceva?!





vineri, 28 octombrie 2011

De pe la noi



                                                         
           Emeric Imre ♫ Noapte de unul singur


                                                                      
                                                                   

                                                                          Sarmalele Reci ♫  Telefonul nu mai sună

                                             

                                                            VUNK ♫Lacrimi de coniac

Say cheese!

Mare agitaţie mare pe la colegiul nostru economic...Astăzi ne-au făcut poze pentru panoul liceului. De unde rezultă că toţi cei ce vin în urma noastră or să mai aibă o promoţie de care să râdă, pentru că deh! destul am râs şi noi de „fraierii ăia de pe panouri”. Şi profesorii au locul lor pe panourile astea (nu că li s-ar fi cerut părerea) şi, evident, directa care de cele mai multe ori stă tolănită pe un fel de fotoliu ca al mamei Omida. Oameni buni, am înţeles, vă place să vă faceţi poze, dar de ce să umpleţi pereţii liceului cu ele? N-aţi auzit de „Facebook”?! În fine, am terminat noi cu pozele, ne-am întors la ore, respectiv la engleză. Profa era contrariată că nu ni s-a impus să venim în uniformă.
-Păi...ştiţi, azi e vineri, n-avem uniformă,o lămurim noi, vizibil iritaţi.
-Dar n-are importanţă, ar fi trebuit să veniţi în cămaşă albă.
-Cum doamna, sare un coleg, păi să nu ieşim şi noi bine în poză? Nici măcar vinerea? 
-Dar tu nu te poţi remarca prin altceva decât prin felul cum eşti îmbrăcat? zice profa care se afla într-o nemaipomenită dispoziţie de ţinut predici.
Aş fi apreciat logica, dar nu în momentul ăla. Era ultima oră, ne dăduse test, înainte de asta avusesem test la mate, discuta cu nişte puşti abia ieşiţi din adolescenţă şi în plus, era vorba doar de nişte afurisite de fotografii. Şi răspunsul veni pe măsura întrebării:
-Ba da, doamna. Am maşină :>

miercuri, 26 octombrie 2011

Banc

La inceputul inceputurilor, impartea Sf. Petru creier pentru toti dintr-un lighean.
La un moment dat insa, vazand ca se termina, Sf. Petru se duce la Dumnezeu si-l intreaba ce sa faca cu restul oamenilor.
- Du-te si pune apa si imparte asa mai departe!
Se duce Sf. Petru dar la un moment dat iar vede ca se imputineaza apa cu creier si se duce iar la Dumnezeu.
- Du-te pune apa si imparte mai departe!
Sf. Petru se conformeaza si de data asta.
Dar intr-un tarziu se termina: si creierele si apa si amestecul si tot.
- Acu' ce fac Doamne?
- Mai sunt multi?
- Da Doamne, multi...
- Da-le diplome!

duminică, 23 octombrie 2011

Awesomeness

                                                        
                                                  Evanescence & Linkin Park ♫ Bring me to life

                                                                   
                                                                  Muse ♫ Uprising
                                                     
                                                       Linkin Park ♫ Rolling in the deep

marți, 18 octombrie 2011

Prostul nu e prost destul până nu e şi fudul.


„Niciodată n-am reuşit să duc o carte la bun sfârşit pentru că mă plictiseşte prea rău să citesc.” Am auzit asta la un tip, apoi o tipă a reluat-o (vai...nici eu:)...) şi pe ea am pus-o să repete fiindcă am crezut (sperat) că am înţeles greşit. Înţelesesem bine, fata a repetat cu o spontaneitate adorabilă: „Cititul mă plictiseşte”. „Bine, bine, am gândit eu fremătând de uimire, dar ai încercat să citeşti şi altceva decât ziarele de la metrou?!”. 
Trăiesc într-o permanentă luptă cu sine. Oamenii nu suportă să le spui adevărul, iar dacă o faci râzând de ei, devin duşmani declaraţi. Ceea ce înseamnă că trebuie să învăţ să-mi ţin gura pentru că, deşi nu vreau să fiu iubită de toată lumea, nici nu vreau să cad în extrema cealaltă. Şi e greeeeeeeu! Există oameni care parcă cerşesc cu disperare să-ţi baţi joc de ei, şi mă refer aici la orice fiinţă umană, indiferent de sex, vârstă, categorie socială, profesie sau religie, care se crede mai deşteaptă decât e. Oamenii ăştia trezesc în mine adevăraţi demoni. Sunt prizonieră a autocontrolului, dar dacă tentaţia ar învinge aş deveni Inamicul Public Numărul 1. Renunţ, deci, la sinceritate, însă nu şi la râs. Pot să mă amuz pe seama oamenilor şi fără să le aduc la cunoştinţă acest lucru. Aroganţa este hilară.

luni, 17 octombrie 2011

Ploi triste de toamnă - Ploi calde de vară

Sunt aşa de triste ploile de toamnă! Atât de friguroase...şi bate vântul şi te izbeşte în faţă şi îţi înţepeneşte membrele. Îţi îngheaţă nasul şi urechile şi începi să te întrebi cum de, îngheţat fiind, mai simţi toate astea. Şi încă n-a venit iarna!!! Nu-mi plac ploile de toamnă de nicio culoare. Ploaia de toamnă e ca o femeie de vârstă mijlocie, nemulţumită cu statutul ei, oricare ar fi acela. De fapt, nemulţumită de orice. Mereu pusă pe ceartă, sarcastică până la exasperare, insensibilă, capabilă să-ţi ridice fiori pe şira spinării doar uitându-se urât la tine (şi nu fiori dintr-ăia...), oricând gata să te bombăne, să te critice, să te domine, o persoană absolut încântătoare pe care dacă ai îndrăzni s-o contrazici, ţi-ai blestema cât de curând zilele şi neghiobia. N-are nimic în comun cu ploaia de vară. Ea e o femeie încă tânără (dar nu foarte), exact la vârsta la care femeile sunt cele mai frumoase şi mai seducătoare. Blândă, dar impulsivă (precum mâţa din zicală). Jucăuşă, dar vicleană. Maternă şi copilăroasă totodată. Nemulţumirea ei e fermecătoare şi, crezând că o protejezi, te trezeşti descoperind că tu ai fi avut nevoie de protecţie împotriva ei. Mereu surprinzătoare, niciodată cu adevărat surprinsă de ceva. Îţi intră în sânge ca un drog şi, precum drogul, creează dependenţă.
Înainte îmi făcusem un obicei din a-ţi adresa ţie toate postările. Am încetat să fac asta, dar am observat că oricum mă gândesc mereu la tine. Nu mă mai doare, însă exişti undeva în creieraşii mei bezmetici. Bănuiesc că la tine mă gândeam când am asociat ploii feminitatea, pentru că ceea ce considerai tu feminin, eu găseam, de obicei, că e banal, prostesc, stupid. Nu mi-am dat seama că fenomenul era, poate, reciproc.

duminică, 16 octombrie 2011

Promisiune

Cu toate că am argumentat acum câteva posturi de ce urăsc şcoala, mă văd constrânsă de o promisiune să postez ceva ce porneşte într-un fel de la şcoală. Şi e de fapt un subiect de care mi-a fost frică să mă leg, pentru că nu pot să pretind că îl înţeleg în totalitate, şi anume poezia. Dar, dacă nu vreau să mă căsăpească persoana căreia i-am făcut promisiunea, trebuie să-mi asum gândurile şi impresiile aici pe blog.
-Pe tine mi te închipui luând parte la o revoluţie, mi-a zis cineva foarte drag.
-De ce?
-Eşti mereu revoltată, tot timpul ai ceva de spus, nu te dai niciodată bătută...
Ba da, mă dau bătută, uneori fără prea multă luptă, dar în general, încerc să schimb ceva acolo unde cred că pot. Am oroare de sentimentul resemnării şi mă calcă pe nervi faptul că ajung şi eu la un moment dat să renunţ. Detest să mă las înfrântă.
Cumva, percep poeziile lui Bacovia ca pe o continuă resemnare, ca pe constatarea unei lumi mizerabile, dar pe care nu încearcă niciun moment să o schimbe. E acelaşi sentiment neplăcut pe care l-am avut citind Mioriţa. Cum să îi laşi pe ciobanii ăia să te omoare? Mai bine îi omori tu pe amândoi, le iei oile şi trăieşti bine mersi. Altfel ce rost mai are oiţa năzdrăvană?... Probabil că nu stă în firea românului să facă de-astea. Sau poate vârsta mea e de vină. Cert e că tot nu reuşesc să mă împac cu Bacovia. Starea mea de revoltă se află la o graniţă foarte fină cu alte sentimente, mai puţin plăcute. Şi poeziile lui nu fac decât să accentueze acele sentimente. Există ceva în mine care se teme de viaţă, de eşec, de faptul că voi fi judecată, deşi culmea, nu dau doi bani pe părerea prea multor persoane. Viitorul şi oamenii îmi par două noţiuni înfricoşătoare. Moartea mă fascinează, şi mai mult decât atât, uşurinţa cu care poţi omorî pe cineva, sau chiar cu care îţi poţi lua viaţa. Ce se întâmplă după ce ai murit? Păcat că nu s-a întors nimeni de dincolo, pentru că m-ar fi scutit de multe idei legate de suicid. Îmi imaginez că cei pe care îi iubesc mor şi încerc să ghicesc cum m-aş simţi. Toate astea şi altele mai grave îmi revin mereu în minte, obsesiv, mai ales când sunt singură. Cum să-mi placă mie Bacovia când mi se pare că nu face altceva decât să noteze, precum orbii, vibratiile sufletului meu?

Un an de blog

La mulţi ani, "Ploi calde de vară"!
P.S. Îmi pare rău dacă te stânjenesc postările mele vechi, prin naivitatea şi amatorismul lor (pe mine sigur mă fac să intru sub birou), dar nu pot decât să te avertizez că te vor stânjeni şi la anul postările mele de acum. Dacă m-aş apuca să şterg tot ce nu-mi mai place, n-ar mai rămâne nimic din tine. Cheers!

marți, 11 octombrie 2011

Soirée Française

                                                        Charles Aznavour ♫ La bohème
 
 
Lara Fabian ♫ Je suis malade


                                                 
                                                    Joe Dassin ♫ Et si tu n'existais pas
 


luni, 10 octombrie 2011

Despre Ţara Tuturor Posibilităţilor din Romania, Land of Jokes

M-am gândit toată ziua la cum o să scriu postarea asta, şi acum aflându-mă în faţa tastaturii, ia ideile de unde nu-s! Ne-au pus la şcoală, în fiecare clasă, stema, tricolorul şi steagul UE. Prima afirmaţie a colegilor mei s-a învârtit în jurul ideii că asta e încă o dovadă a faptului că suntem într-un liceu de comunişti. Lucru cu care sunt de acord, dar stema, tricolorul si drapelul UE nu sunt deloc o dovadă. Nu m-am obosit să le zic că, în condiţii de comunism, ar fi avut în faţa ochilor o poză cu Băsescu şi un steag cu ciocanul şi secera. De fapt, argumentele mele au picat în faţa încăpăţânării lor, pe care o explicau, pe scurt, cam în felul următor: România oricum e o ţară „naşpa” (au zis un cuvânt mai urât, dar n-are ce căuta pe blogul meu), de ce să-mi bat capul cu prostiile astea, cresc şi mă duc în State. „Da, da, că americanii or să te primească cu braţele deschise, de parcă n-ar avea şi ei ameţiţii lor care îngroaşă rândurile şomerilor”- am gândit, dar n-am zis-o. Mă simt atât de frustrată auzind discursuri din astea, că îmi vine să vomit. Undeva în genealogia mea, şi a lor şi a tuturor există un tată, un soţ, un bunic, un unchi, un stră-stră-stră-cineva care s-a luptat şi a murit în chinuri prin tranşee pentru ca noi să vorbim limba română şi să ne putem plimba de la un capăt la celălalt într-o Românie unită. Au existat intelectuali care s-au chinuit cu o pasiune neînfrântă să facă un învăţământ românesc, o literatură în limba română, şi alte lucruri vitale pentru un popor. „Cui îi pasă? Mă duc afară. Acolo oamenii inteligenţi sunt apreciaţi.” Dacă ai fi atât de inteligent, ţi-ai da seama că aceşti oameni nu sunt apreciaţi, sunt folosiţi. Şi nu înţeleg ce te face să crezi că eşti atât de inteligent. Nu-mi pasă cui voi stârni dispreţul, mila, ura sau alte sentimente din astea speciale, dar mie nu mi-e jenă să fiu mândră că-s româncă.
Apoi, nu pricep mania asta că SUA ar fi un colţ de rai. Americanii sunt proşti. Nu e nimeni care să mă convingă de contrariu. Sunt sălbatici, sunt superficiali, sunt lacomi (din foaaarte multe puncte de vedere) şi sunt obişnuiţi cu străinii. Sunt capabili să strivească pe oricine le-ar ameninţa cât de puţin existenţa liniştită. Mai ales pe câţiva studenţi români care cred că acolo aleargă câinii cu covrigi în coadă. 

vineri, 7 octombrie 2011

Nicu Alifantis ♫ Emoţie de toamnă


                                                                

miercuri, 5 octombrie 2011

I was born intelligent, education ruined me

Urăsc şcoala. O urăsc cu o încăpăţânare şi o pasiune greu de egalat, greu de exprimat în cuvinte. Trezitul devreme mă dărâmă, şi n-ar fi un capăt de ţară, dacă ar merita efortul, dar nu e cazul. Dorm prea puţin, mănânc prea mult (şi în general, tâmpenii), învăţ haotic şi la cele mai multe materii în silă, nu mai am deloc timp să cânt si singura mea hrană spirituală au rămas cărţile. Ăsta ar fi motivul numărul doi pentru care urăsc şcoala, primul fiind privarea de somnul meu dulce de dimineaţă. Mă simt jefuită de timp. Mi se fură de sub nas un timp preţios, timp în care nici nu se poate spune că învăţ ceva (am fi şi eu şi scoala prea ipocrite ca să afirmăm aşa ceva), nici că mă odihnesc, nici că mă recreez, pe scurt e un timp pierdut. Frustrantă senzaţie, să simţi că alţii îţi pierd timpul. Cât aş mai putea citi, dacă şcoala s-ar reduce doar la ceea ce se predă cu seriozitate! Mă ia o ameţeală plăcută gândindu-mă. Vise...
Există, evident şi cauza numărul trei, dar nu am să o explic, doar am s-o citez. E vorba de o întreagă tipologie aici; dar, dacă mă detaşez îndeajuns de mult devine unul din motivele pentru care şcoala nu e chiar aşa de rea. Motivul acesta îmi stârneşte râsul de cele mai multe ori. Iar persoanelor de care râd o cruntă antipatie împotriva mea. Urmează motivul:
„Tati! Mă distrugi social dacă îmi pui număr de Ilfov. Vrei să zică toţi că-s o ţărancă?!”

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Eseu despre orbire

de Jose Saramago. Datorită, sau din pricina acestei cărţi, ştiu că mâine dimineaţă voi privi, voi mânca, mă voi spăla şi voi inhala aerul poluat al capitalei cu o nesfârşită plăcere şi recunoştinţă.Am greşit citind romanul lui Saramago aşa cum am făcut-o, adică percepând aproape totul cum mi s-a oferit. Pe măsură ce parcurgeam cartea, îmi ziceam că nu se întâmplă nimic din toate ororile relatate şi că e o alegorie şi găseam semnificaţii pentru orice de felul: "Aici a vrut să spună asta, de fapt". Inutil. Senzaţia că citeam despre un lagăr nazist aflat pe o insulă de leproşi (admiţând că aşa ceva ar fi posibil) m-a părăsit destul de greu. Totuşi, ţin să precizez că vina nu îmi aparţine în totalitate. Imaginile descrise de autor sunt atât de vii, încât lipsa numelor de orice fel devine un detaliu minor. Într-o ţară neştiută, într-un oraş neştiut, oamenii orbesc. Personajele centrale sunt, de asemenea, anonime. Acum, apropiindu-mă de sfârşit, îmi dau seama că nu întâmplător, autorul a plasat carantina orbilor într-un spital de nebuni.
Mă întreb cum am ajuns eu tocmai la alegoria asta nesuferită, din tot ce a scris Saramago. Cum o să mă prezint în faţa persoanei care mi l-a recomandat cu atâta căldură spunându-i că singura schimbare pe care mi-a adus-o a fost să distrugă şi ultima fărâmă de respect pe care o mai aveam pentru oameni, ca şi colectiv. Asta după ce, întrebată de profa de română ce părere am despre poezia lui Bacovia, m-am ridicat în picioare şi ajutându-mă de explicaţii foarte naive i-am spus senin că nu îmi place. Pe lângă tărâmul haotic al orbilor lui Saramago, sicriele de plumb bacoviene încep să mi se pară foarte prietenoase.

"Din aluatul ăsta suntem făcuţi, jumătate indiferenţă, jumătate răutate."
"Dacă nu vom fi în stare să trăim pe de-a-ntregul ca oamenii cel puţin să facem totul ca să nu trăim pe de-a-ntregul ca animalele."
 "Probabil că numai într-o lume de orbi, lucrurile pot fi ceea ce sunt cu adevarat."
 "Asta trebuie să fie o fantomă, să fii sigur că viaţa există, pentru că o spun patru simţuri şi să n-o poţi vedea."
 "E un vechi obicei al omenirii să treacă pe lângă morţi şi să nu-i vadă."
  "Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, orbi care văd. Orbi care, văzând, nu văd."

joi, 29 septembrie 2011

Only time

Unii oameni nu au dreptul să îmbătrânească.

.

                                                

 
Enya ♫ Only time

luni, 19 septembrie 2011

Sara Ramirez ♫ The story

Sentimentalisme

Cumva tot la mama ajung...că doar n-o să-mi fac eu tema din „Luceafărul” ca un copil cuminte. Nu am o relaţie prea bună cu ea, în sensul că putem discuta despre absolut orice şi să ne înţelegem minunat, câtă vreme nu e vorba de ceea ce simt eu în legătură cu unele lucruri. Am constatat că încep tot mai mult să o admir. Noi nu stăm ca mamele şi fiicele din filme, ea să-mi pieptene părul şi eu să-i zic poveşti cu feţii frumoşi din viaţa mea, pentru că văd în ea mai mult decât imaginea asta protectoare şi iubitoare. Ea este fereastra care îmi arată, de obicei, lucrurile rele din oameni. Încet, încet aflu în ea bucăţele de amărăciune pe care le simţeam, dar cărora nu le cunoşteam cauza. Mi-e frică să nu ajung ca ea. Explicaţia este pe cât de simplă, pe atât de egoistă. Nu sunt în stare să îndur atât de multe lucruri. În situaţii în care ea a stat, a suferit şi a înghiţit în sec din  motive cât se poate de separate de sine, eu aş fi înjurat birjăreşte, aş fi plâns şi evident, în final aş fi fugit. Nu mă văd capabilă de o asemenea renunţare de sine. Mama e o martiră. E o eroină. Ea l-a umilit pe Superman şi a îngropat-o pe Xena.
Totuşi, sunt cazuri când o ascult povestindu-mi câte ceva şi rămân surprinsă de faptul că a acţionat exact aşa cum aş fi făcut şi eu dacă aş fi fost pusă faţă în faţă cu acea problemă. Ea, care se crede egoistă şi eu care vreau să devin una, ajungem într-un moment în care ultima persoană la care ne gândim suntem noi.
E greu să spui cuiva „te respect şi te admir foarte mult şi iubesc atât de mult ceea ce faci, încât sper ca într-o zi să-ţi semăn măcar pe jumătate”. Dacă i-aş zice asta unei persoane îngâmfate, mi-ar răspunde „Normal! Şi eu mă iubesc foarte mult, sunt propriul meu idol”. Însă „destinatarul” acestei declaraţii ar afişa un zâmbet mirat spre suspicios şi ar adăuga prompt, fără a-mi da posibilitatea de a îl contrazice: „Adi, ce copilării vorbeşti!” ceea ce s-ar traduce prin „tu nu mă cunoşti nici măcar pe jumătate”. Nimic mai adevărat.
Persoana căreia mă adresez este undeva pe locul doi, foarte aproape de mama în viaţa mea. Fireşte, sunt prea laşă să spun vreuneia din ele cât de importante sunt pentru mine, aşa că nu pot decât să le mulţumesc că mă lasă să-mi încălzesc sufletul la lumina pe care o răspândesc.

                                                          Queen ♫ Bohemian Rhapsody

duminică, 18 septembrie 2011

La bloc

Am nişte vecini minunaţi. La modul că babuţa de sub mine îşi blestema mereu fata, deşi era o fiică foarte iubitoare, venea în vizită de vreo 3 ori pe zi, îi vorbea mieros şi încuraja pasiunea ei de a creşte nenumărate pisici, din pricina cărora pătimea toată scara pentru că nah! pisicile mai şi miros...Asta până a murit. Fiica, nu băbuţa. Evident, în timp ce baba blestema în stânga şi în dreapta se mai găseau şi vecini care să-i ia apărarea că „e bătrână şi bolnavă...las-o în pace”. Atâta i-a trebuit babei ca să-l trimită la naiba şi pe vecinul care a rostit aşa. Printr-o dubioasă coincidenţă, am mai asistat la un deces. Al vecinului, ce credeaţi?
Neavând încotro, după moartea surorii lui, băiatul băbuţei a fost nevoit să aibă grijă de ea. Venea în vizită doar o dată pe zi, îi aducea câte ceva de mâncare, o înjura îndeajuns de tare cât să audă trei cartiere, apoi pleca. Asta până a făcut o congestie cerebrală şi a ajuns o legumă în pericol de a rămâne pentru totdeauna o legumă. Nu, nu vorbesc de băbuţă. Momentan, ea se găseşte într-un azil, iar noi ne găsim într-o mare linişte.
Şi totuşi, nu baba e cea mai ciudată chestie de la mine din bloc.
Mama mea a văzut-o pe femeia de serviciu luând din tomberoane pâine şi la întrebarea mamei, ce face cu ea, a răspuns că o dă la păsări. Mama a crescut într-o perioadă în care mâncarea era ceva pe care-l drămuiai cu atenţie. În niciun caz nu-l aruncai. Şi, oricât aş fi eu de superficială, sunt de acord cu ea, că e un mare păcat să arunci pâine. Văzând pâinea pe care au aruncat-o minunaţii mei vecini la gunoi, a procedat în felul următor: la avizierul fiecărei scări a scris un scurt mesaj în care îi ruga pe oameni să nu mai arunce pâinea la tomberon şi să o lase pe pervaz, pe geamul scării pentru că femeii de serviciu i-ar fi de ajutor pentru păsări. N-a mai scris şi celălalt gând al ei, că e umilitor pentru oricine să cotrobăie prin tomberoane, chiar şi pentru mâncarea animalelor şi că e foarte nesănătos pentru animale să mănânce din gunoi. La una din scări i s-a lăsat un răspuns la avizier: „Noi punem la geam flori, nu pâine”. Cam cât de cretin să fii?
Cu fiecare dezamăgire de tipul ăsta pe care o încearcă mama, eu o iubesc mai mult. Îmi place să spun că „nu se mai face bine”. Continuă să creadă (în mod nejustificat, după părerea mea) că oamenii sunt ca ea, că e firesc să-i ajuţi pe ceilalţi şi că al şaselea simţ uman este bunul simţ.   

Private dancer ♫ Tina Turner


vineri, 16 septembrie 2011

Married with children

Când mă întorceam zilele trecute, pe seară, am trecut pe lângă o femeie care locuieşte la câteva blocuri de mine. Mereu îmi aminteşte, nu ştiu de ce, de mama lui Nică, lucru care nu e tocmai absurd pentru că are 3 copii şi în ziua de azi, cine are mai mult de 1-2 copii, are familie numeroasă. În plus, îşi poartă mereu capul acoperit şi are un aer modest, dar demn. Am senzaţia că e foarte credincioasă. Când eram în dreptul farmaciei, un bărbat a strigat-o. De fapt nu se poate numi strigăt pentru că doar i-a rostit numele foarte liniştit şi clar: „Cecilia”. Am ştiut, dinainte să mă înfrângă curiozitatea şi să mă întorc, că era soţul ei cel care o strigase. Şi când m-am întors l-am văzut luând-o în braţe şi sărutând-o încet pe frunte. Eh, în momentul ăla mi s-a zbârlit pielea pe mine. Era...mai ceva decât „Titanic”, „Romeo and Juliet” şi „The notebook” la un loc:)). Mai presus de cuvinte şi de gesturi, parcă simţeam (eu, o străină!) cât de mult se iubesc încă aceşti oameni, care, bănuiesc, sunt căsătoriţi de nişte foarte mulţi ani (dat fiind că băiatul lor cel mare e născut cu un an înaintea mea). Personal, nu am o părere prea grozavă despre căsnicie, dar privindu-i, m-am gândit că are şi căsnicia un rost, deşi doamna în cauză are mereu o privire preocupată şi n-am văzut-o niciodată zâmbind. 
 

luni, 12 septembrie 2011

Leagănul pisicii

de Maurice Baring, editată în colecţia "Romanul de dragoste". N-am înţeles de ce, pentru că povestea e mai degrabă despre cum să pierzi dragostea. Mi-a părut rău când am terminat cartea. Nu pentru că ar fi fost cine ştie ce capodoperă monumentală a literaturii (aţi observat cum îţi vâră şcoala în cap expresii pompoase?), deşi mi s-a părut bună. Îndeajuns de explicită cât să mă facă să mulţumesc cerului sau karmei sau cui o fi hotărât să mă nasc în secolul ăsta.
Pe scurt, este vorba despre o femeie deosebit de frumoasă (da, ştiu, încă un clişeu) şi tot atât de sensibilă şi de inteligentă. În fine...n-a fost prea inteligent din partea ei să se mărite cu un tip aflat sub papucul maică-sii care, înafara faptului că era putred de bogat nu mai avea nicio altă calitate. Dar, ce să-i faci? Blanche nu avusese ocazia să se uite la "Rebelde" ca să vadă cum se ia viaţa în piept. Aşa că la sfatul tatălui ei, şi-a distrus-o într-un mod cât se poate de elegant şi aristocratic. I-a murit singurul copil, un băieţel. Tot aşa a sfârşit şi primul ei prieten, un poet rus, răpus de pneumonie (sau tuberculoză...nu le am cu bolile). N-ar fi fost grav, dar soacră-sa îi alunga toţi prietenii.
Următorii 14 ani şi-i petrece având grijă de soţul ei care se preface că e bolnav de nervi (halal familie!). Cunoaşte un tip (aşa cam cu vreo 15 ani mai tânăr decât ea, dar mergea că ea era încă superbă), se îndrăgosteşte de el si evident şi el de ea, dar nu pot fi împreună pentru că mama lui îi scrie şi o roagă frumos să îl lase în pace. Cam în acelaşi timp soţul ei îi găseşte împreună şi divorţează de ea (sau ceva asemănător cu un divorţ). Şi ce face Blanche? Îl lasă într-adevăr baltă pe tinerel. (Asta îmi aminteşte de Rain Carter din "Castelul de nisip". Oare femeile în viaţa reală chiar renunţă la "iubirea vieţii lor" atât de uşor?!?).
Între timp are grijă de o verişoară a ei. Peste câţiva ani îl reîntâlneşte pe tinerel şi descoperă că e încă îndrăgostită până peste urechi de el, dar...tinerelul o iubeşte pe verişoara ei.
De aici...tac din gură. E cea mai tristă parte din roman şi nu pot nici dacă aş vrea să o tratez cu sarcasm.
Mă gândeam în timp ce citeam ce viaţă searbădă aveau femeile alea bogate şi nobile. Sarcinile lor se împărţeau între creşterea copiilor (de care oricum se ocupau nişte guvernante, deci de fapt ce le mai rămânea de făcut?), organizarea de baluri, dineuri, cine festive etc., probabil că mai şi citeau, dar având atât de mult timp liber la dispoziţie, lectura nu mai avea acelaşi farmec, cântau poate, pictau, schimbau zeci de ţinute.  Totuşi, cât de plictisitoare trebuie să fi fost viaţa lor tihnită! Şi cu toată emanciparea femeii ş.a.m.d, există încă destule femei care se complac să fie nişte minunate animale de companie soţii şi mame...şi atât. :|
Motivul pentru care mi-a părut rău că am terminat "Leagănul pisicii"? Eu am ţinut la Blanche ca la o soră, oricât de stupid ar suna. Deşi ştiam că o să aibă un final cât de poate de trist, tot speram că va fi şi ea fericită o dată şi o dată. Nu e eroina perfectă, nu e nici măcar o luptătoare, dar e atât de specială încât mi-e greu s-o cataloghez drept victimă. Aş fi vrut s-o cunosc. De ce nu există un univers al personajelor din cărţi?

miercuri, 7 septembrie 2011

Cel mai frumos cadou

Nu l-am primit încă, dar îl voi primi pe data de 17 martie când Lara va veni în România, ziua mea fiind pe 16. Îmi vine să plâng şi să râd şi să ţopăi şi să mă culc cu cărţile de franceză sub pernă...poate s-o mai lipi ceva de mine. Cineva acolo sus mă iubeşte.

luni, 5 septembrie 2011

"L'intime plaisir de lire" & despre filme vechi

În loc să-mi fac tema la franceză stau şi mănânc struguri şi brioşe şi caut scuze să nu mă apuc de ea deşi ştiu că profa o să mă bage „în moaşi-mea” mâine dacă mă duc iar ca o floare şi îi spun că nu m-am pregătit. Doar că mă simt bine. Foarte rar mă clintesc din stările mele de bine (a se consemna că sunt trează) ca să scriu pe blog pentru că aici vin când mi-e rău şi am pitici pe creier. Nu-mi bat capul să descriu întâmplări amuzante sau revelatoare sau articole de tipul „ce minunată e viaţa, merită trăită, minunea de zi cu zi” fiindcă fericirea (mă rog, ăsta-i un cuvânt greu)...buna dispoziţie nu mă îndeamnă la scris. Totuşi, mai nou am descoperit că există o stare de bine care îmi dă ghes să scriu. Şi acea stare de bine o capăt de câte ori citesc o carte sau văd un film bun. În ceea ce priveşte cărţile e o ciudăţenie; majoritatea romanelor care îmi pică în mână sunt destul de triste. Dar mă cufund în ele atât de puternic încât trăiesc cot la cot cu personajele. Nu o singură dată m-am trezit scotocind pe net să văd dacă cutare autor n-a avut ca inspiraţie o anumită persoană de la care şi-a pornit povestea, pentru că citind mă copleşea impresia că trebuie să fie vorba de cineva real, nu un personaj blocat în inexistenţă.
Cât despre filme...cred că am văzut foarte multe făcute înainte ca părinţii mei să se nască. Şi am nişte părinţi destul de...copţi. De fapt, m-aş uita bucuroasă la orice film cu Bette Davis, decât la un masterpiece 3D. Evident mai sunt şi filmele pe care oricât de des le-aş vedea nu mă pot plictisi de ele. Fără crime, bătăi, glume nesărate şi poziţii sexuale care de care mai...elastice. Şi, din ciclul „I will never get bored of”: God Bless Julie Andrews! <3

joi, 1 septembrie 2011

Untitled


Niciodată nu cred că m-am supărat sau m-am certat cu cineva aşa cum fac cu mine însămi. Eu nu sunt cel mai mare critic al meu, îmi sunt cel mai mare duşman. Nu pot să fug de mine, nu pot să ma înjur de una singură, nu pot să râd de mine, nu pot să mă...bârfesc, nu pot să mă bat, să mă calomniez, nici măcar să-mi cer scuze. Nu-mi stă la îndemână niciun mijloc obişnuit de răzbunare pe care să-l folosesc contra mea. Toate mişcările mele sunt anticipate de celălalt „eu”. Doar că nu sufăr de multiplă personalitate; ar fi fost chiar mai bine. Nu, eu nu sunt nici Jekyll nici Hyde, sunt un amestec, un terci. Nu am o parte foarte bună sau una foarte rea. Am doar o parte bolnăvicios de bună, una care se poartă stupid de frumos şi de bine şi mai am una, o parte pricăjită şi vâscoasă, incertă care răbufneşte din când în când şi îmi ciocăne răutăţi scârboase în creieri. Mă râcâie ca o carie pe conştiinţă şi nu e un rău firesc şi util, pentru că şi răul are locul lui în viaţa asta, nuu, e pervers şi nesuferit. Inutil, nefiresc şi mă zgâlţâie cu atât mai mult cu cât de obicei „partea” mea e aia prostesc de bună. Nu-s obişnuită să mă descurc cu răul. Îmi provoacă greaţă, pentru că nu e la locul şi la timpul lui. E inoportun, băgăreţ, ca o boală pe sufletul meu. Parcă mi s-ar umple inima de bube şi cu cât mă scarpin, cu atât mă mânăncă mai tare şi mă ustură, sângerez. Aş vrea să-mi pun pun gândurile pe Stand-by şi să dau Shut down emoţiilor.

duminică, 28 august 2011

N-ai bani, nu exişti

„N-ai bani, nu exişti”, mi-a zis cineva. Sau mai degrabă ar trebui să spun îmi cântă cineva, ori de câte ori are ocazia, ca un refren, ca o moară stricată. Şi nu se referă la înţelesul concret al acestei afirmaţii, vrând să spună că ai nevoie de bani ca să trăieşti. Nu, se referă la statutul de individ, pe care îl pierzi dacă buzunarele, respectiv contul tău nu depăşesc nu ştiu ce sumă. „Banu’ e ochiul dracului”. Or fi ştiut ei ceva când au au ajuns la asta. „Fără bani nimic nu se există, degeaba faci atâta şcoală că banu’ le rezolvă pe toate” „Bine, dar să n-ai senzaţia că oamenii cu şcoală sunt muritori de foame. Cine a învăţat se descurcă cumva” „Ce face?! Ce ştii tu! Înafară nu te mai lasă nimeni să faci facultate pe gratis! Vrei şcoală? Plăteşte, tată! Aa, n-ai bani? Păi vino atunci când o să ai. Ehee, de când a ajuns şcoala de nasu’ la orice japliţă? În loc să înveţe o meserie frumos, toţi se înghesuie să se dea oameni cu carte. Că parcă şi aştia cu diplomă, mare lucru o fi de capulor! Nu-i văd eu la mine, toţi sunt ingineri şi le ţâţâie curu’ să facă o instalaţie. Proşti! Asta sunt!” „Totuşi, nu-i obligatoriu că  – aştia de la tine – nu şi-au cumpărat diplomele. E la modă acum să faci o facultate. În schimb, oricât de absurd ţi s-ar părea, există şi oameni care-şi cunosc meseria” „Asta s-o crezi tu cu mintea ta...şi aştia care-şi cunosc meseria cum zici tu, ce mare scofală fac? Se târăsc cu diploma în mână pe colo şi pe colo, că nu angajează nimeni oameni deştepţi” Şi când zice „deştepţi” punctează cu ironie, de parcă oricum nu dă doi bani pe diploma şi pe studiile nimănui care „nu ştie să pună o instalaţie”. De altfel întreaga discuţie îi provoacă o satisfacţie colosală. „Uite, zice, fata asta de la Cornel. A făcut facultatea de filologie la stat şi lucrează la măcelari. O fată foarte deşteaptă; vinde acolo la carne.” Iarăşi văd revărsându-se, sub aerul de compătimire paternă, o plăcere cu greu ascunsă. „Ce crezi că-i mai pasă cuiva cum vorbeşti azi? Limba banilor o înţelege oricine.” „Dar nu poţi să-ţi faci din bani un scop în sine”, am sărit eu ca arsă. „Nu?!? Adică de ce nu? Dacă n-ai bani, te duci dracu’! Banii este un scop foarte bun”, decretează cu emfază, accentuând dezacordul ca pentru a-şi întări părerea că banii sunt mai presus de orice orânduială lingvistică sau socială. Replica pe care am pregătit-o cu „iubirea, respectul” mi s-a părut dintr-o dată atât de stupidă, de naivă şi de inutilă, încât mi-am înghiţit instantaneu limba. Cred că şi dacă ar veni...habar n-am...Iisus? Da, chiar şi El de-ar veni să-i vorbească , l-ar lua pe după umăr ca pe un puşti şi i-ar zice: „Mă băiete, de ce nu eşti tu deştept să faci un ban? Uite, io să fi fost în locu' tău...” De fapt, pe tot parcursul dialogului îmi răspunde ca unei picate din lună, cuiva pe care nu poţi să-l crezi prost pentru că e prea sărac cu duhul, pe un ton ce nu acceptă contradicţii, având aerul că deţine adevărul absolut al existenţei. „Şi aşa, concluzionează, mie îmi iese tainu', mai mult decât vedeţi tu şi profesoara aia a ta şi fără să-mi fi pierdut timpul prin facultăţi. Că înafară de asta ce contează?" Şi pe „asta” îl însoţeşte cu clasicul semn al avuţiei, frecându-şi degetul mare de arătător.
Discuţia asta o port în medie cam o dată pe lună cu un tip căruia îi plac manelele şi care i-a citit pe Dostoievski, pe Steinbeck, pe Marin Preda. De ce-oi fi pus "şi" între două chestii atât de ridicol de opuse?  Pe ce lume trăim?!? Uneori cred că e o lume în care trăiesc numai eu. Aproape că sper să fie numai în închipuirea mea.