sâmbătă, 19 februarie 2011

Învaţă să te cunoşti!

Am ieşit din scara blocului înfruntând frigul care îmi paraliza fiecare por. Ninsoarea mă tăia pe obraji şi vedeam ca într-o ceaţă maşinile şi alte obstacole. Singurul lucru clar erau picăturile roşii de pe omăt din care ieşeau aburi, mai calzi chiar decât cei pe care îi eliberam eu. Am urmărit micile pete sângerii precum făceau Hansel şi Gretel cu firimiturile în poveste. Mi-era frig. Era umed, rece, alb, noapte, şi aveam impresia la fiecare pas că cineva mă urmăreşte, dar era prea noapte şi prea târziu ca să-şi bată cineva capul cu mine. Sângele de pe zăpadă mă obseda şi continuam să-l urmăresc hipnotizată, dincolo de orice senzaţie fizică; aş fi mers de-a buşilea dacă picioarele mă trădau. Simţeam până în fundul minţii mirosul de viaţă înnăbuşită şi căutam să aflu viaţa cui s-a sfârşit în zăpada nemărginită. Sângele cui putea avea un asemenea parfum de lăcrămioare şi liliac în mijlocul unei mări de zăpadă? Pe măsură ce înaintam pe cărarea roşiatică am auzit o respiraţie clară, gâfâind a unei femei şi parfumul de lăcrămioare a devenit aproape ameţitor. Mi-am pus mâinile la ochi şi am încercam să mă încălzesc. În timp ce mormăiam un cântec i-am deschis şi am văzut o baltă vişinie de sânge în mijlocul căreia zăcea o femeie. Nu era frumoasă. Era încântătoare. Un cadavru infinit mai frumos decât orice femeie mai văzusem până atunci. Omătul părea murdar în comparaţie cu pielea ei,  sclipind precum nisipul alb. Avea o rochie neagră din mătase, care nu făcea decât să accentueze frumuseţea ei neobişnuită. Părul blond-cenuşiu îi era împrăştiat pe umeri, căzând în nişte bucle mari şi moi, buzele erau conturate ca acelea ale unei păpuşi, iar pomeţii pronunţaţi dădeau chipului ei o expresie copilărească şi senzuală în acelaşi timp. Balta de sânge care se mărea din ce în ce în jurul ei nu părea să o stânjenească în vreun fel; tânăra respira prospeţime şi arăta de parcă ar fi dormit. Doar paloarea dn obraji era curioasă, deşi adăuga trupului ei de marmură detaliul care îi lipsea pentru a arăta întocmai ca o sculptură antică. Nici prin cap nu mi-a trecut să mă întreb cum a sfârşit aşa sau de ce era singură  în zăpadă în ţinută de seară. Eram ţintuită locului de frumuseţea ei. Am simţit din nou parfumul îmbătător de lăcrămioare şi liliac care m-a trezit şi în secunda următoare o femeie mă privea cu o expresie de amuzament nespus. Era tânăra pe care o găsisem, dar ca prin minune, se afla în acelaşi timp şi jos, adormită şi înaintea mea, vie. Ochii ei ca două migdale, jucăuşi şi verzi mă studiau din cap până în picioare, şi din când în când trebuie că un gând nemărturisit îi străbătea fruntea, pentru că se încrunta într-o privire duioasă care, fără să vreau, mă arunca timp de câteva clipe într-o deznădejde amară. Brusc, nu mai părea atât de tânără, fiindcă stând în picioare, trupul ei avea ceva lasciv, aproape insesizabil. O umbră de inocenţă o îmbrăţişa încă, de parcă ar fi fost complet inconştientă de puterea seducţiei sale. Simţeam căldura răspândită de trupul ei şi parfumul puternic de liliac, dar eram prea îngheţată ca să mă mişc; deodată, a început să cânte şi să plutească învârtindu-se în jurul meu cu un zâmbet indescifrabil. Cântul îi era precum înfăţişarea, dulce şi insinuant deopotrivă. Afară s-a făcut zi şi...cadavrul ei a dispărut. Nu mai era iarnă, simţeam un soare blând deasupra mea, şi o adiere plăcută, dar nu puteam vedea nimic. Mă aflam într-o pădure în care nu-mi aminteam să fi venit singură, iar ea continua să cânte cu o durere în glas care, pe măsură ce creştea, o distrugea, o topea şi încet, parfumul de liliac şi lăcrămioare deveni sufocant, greţos. M-am desprins timp de câteva secunde din transa în care ea mă aruncase şi am articulat cu greu:
-Ce vrei?
Nu m-a auzit. Sau s-a prefăcut că nu mă aude, continuând să cânte, de parcă viaţa ei ar fi depins de acele sunete ciudate.
-Ce vrei, vrăjitoare?
Mă ignora. Iar eu mă uram pe mine, pentru că nu o puteam ajuta. Pentru că singurul sentiment pe care îl resimţeam în prezenţa ei ciudată era compasiunea, nicidecum teamă sau altceva. Aveam impresia că m-aş sacrifica pe mine pentru ca durerea şi cântul ei să înceteze.
-Hei!
Am aruncat spre ea o piatră, care a dispărut îndată ce i-am dat drumul. Eram neputincioasă şi practic, inexistentă,  prizonieră a durerii ei.
-De ce m-ai adus aici, dacă nu mă laşi să te ajut?
S-a oprit din cântat, dar lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji în timp ce murmura aceeaşi arie a deznădejdii.
-Cum ai vrea tu să mă ajuţi, când nu te poţi ajuta nici măcar pe tine însăţi?, mi-a spus.
-Bine zis. Dar eu nu mă dedublez sub forma unui cadavru zăcând în zăpadă.
Se opri din plâns. Chipul ei căpătă o seninătate copilăroasă, încărcată de maturitate. Şănţuleţele făcute de lacrimi pe obrajii ei se vedeau încă; era şi mai frumoasă, iar pe buze avea întipărit un zâmbet dezamăgit.

-Asta ai înţeles tu?   
Se porni iarăşi să cânte, aducându-mă într-o stare ce nu mai semăna deloc cu prima. Eram sătulă. Am început să privesc în jur şi să caut o cale de a pleca. Îmi doream din nou frigul şi ninsoarea, dar ea mă trăgea înapoi cu nişte lanţuri invizibile. Fascinaţia mi-a revenit, iar când şi-a dat seama că nu mai sunt stăpână pe mine mi-a rostit:
Când vei înceta tu să te mai laşi prostită de oameni?
-?!
-Vorbeşte. Oricine ar fi văzut o femeie zăcând moartă în zăpadă ar fi ţipat, ar fi chemat poliţia, ar fi căutat-o de bani şi bijuterii ca să o jefuiască, în fine, nu vreau să ajung la altceva.
-Aşa...
-În schimb tu ai stat şi ai căscat gura la mine. „De ce nu mă laşi să te ajut?”, mă imită ea în batjocură.
Mă mira din cale-afară s-o aud vorbind atât de concret, ca să nu mai zic faptul că mă lua peste picior. Cine a mai pomenit să râdă de tine un cadavru care cântă, al unei asemenea femei?
-Există o morală? am întrebat plictisită.
-Nu, pentru că eu nu-ţi ţin o predică.
Şi în secunda imdiat următoare am simţit un junghi îngrozitor în gât, unde bănuiam că ar trebui să se afle corzile vocale. Parcă sirena de mai devreme avea o soră geamănă malefică.
-Acum vrei să mă asculţi?
-Am de ales?
-De nicio culoare, zâmbi ea dezvelindu-şi dinţii perfecţi aidoma unei claviaturi de pian. Deci...cum ziceam, când vei învăţa să nu te mai minţi?
-Să mă mint? Puţin probabil. Mai degrabă îi mint pe ceilalţi; destul de uşor chiar. Îmi pare rău. Zâna cea bună a greşit persoana.
Al doilea junghi. Vrăjitoarea juca tare.
-De ce nu vrei tu să vezi? Să te vezi. Poate atunci vei fi capabilă să te şi schimbi.
-De ce m-aş schimba? Aşa crede globul tău de cristal?
Încă un junghi, de astă dată în plămâni.
-Ai să înveţi vreodată că a-ţi păsa e o povară?
-Nu. Pentru că nu vreau să ajung ca ceilalţi.
-Bine. Dar atunci când chiar nu îţi va mai păsa va fi prea târziu.
-Crezi că nu sunt în stare să am grijă singură de mine? Crezi că eu nu pot să fiu egoistă, crezi că am nevoie de o mortăciune care să facă pe psihologul cu mine? Crezi că n-aş fi putut să te las în zăpadă? Ba da, puteam să te las să putrezeşti acolo cu toată frumuseţea ta, dar nu puteam să pretind că nu exişti...
Mă certam plângând, gâfâită şi răguşită, cu întunericul, cu zăpada şi cu frigul. Zâna mă abandonase.



marți, 1 februarie 2011

-

Mă sufoc. Voi nici măcar nu înţelegeţi câtă nevoie am să fiu lăsată în pace. Toată grija, toată prezenţa voastră constantă de care nu pot scăpa mă înăbuşă; sunt condamnată să nu am parte de singurătate, şi cu cât pereţii se strâng mai mult în jurul meu şi cu cât voi vă chinuiţi cu violenţă şi în zadar să vă lipiţi de sufletul meu, cu atât îmi doresc să am o putere magică şi să vă fac să dispăreţi temporar şi să apăreţi atunci când vreau eu, ca să vă pot preţui  precum probabil meritaţi, pentru că aşa, sufocându-mă, nu obţineţi decât un singur efect: disperarea! Şi nici măcar nu e vina voastră, nici nu vă puteţi închipui cât rău îmi faceţi, iar dacă v-aş spune m-aţi considera un monstru mutant fără suflet sau conştiinţă şi oricum nu asta e problema. Aş alege imediat varianta asta dacă aş ştii că ar schimba ceva, dar schimbarea nu vă stă în putinţă şi mie cu atât mai puţin. Ce îmi rămâne de făcut? Să vă ignor? Dar voi nu vă lăsaţi ignoraţi, vă înfigeţi privirile călduros de iscoditoare în orice, sunteţi interesaţi de tot ce mă priveşte, chiar şi atunci când pe mine nu mă interesează. De ce nu pot scăpa de prezenţa voastră care mă îmbolnăveşte, de ce nu vreţi să mă lăsaţi singură dacă tot pretindeţi că mă înţelegeţi? Dacă pentru voi sunt atât de puţin spirit şi atât de mult concret de ce nu mă lăsaţi să zac în lumea mea concretă fără esenţă? Mă umple de greaţă tandreţea asta fiindcă nu de ea am nevoie; am nevoie să fiu înţeleasă cu adevărat, şi nu judecată înainte să pot spune ceva în apărarea mea. Mi-ar fi aşa de uşor, mi-ar fi cel mai uşor dacă aş putea să fug. Sau să fiu invizibilă; sau chiar perfect ar fi să mă consideraţi voi invizibilă, pentru că până la urmă ceea ce contează din mine voi oricum nu vedeţi sau nu vreţi să vedeţi.