luni, 14 martie 2011

Et tous les bateaux portent ton drapeau

Mă întreb dacă tu arzi vreodată măcinat de dorinţă. Dacă te gândeşti la ea atât de mult încât durerea provocată de absenţa ei să devină aproape o plăcere. Dacă simţi cum îţi scapă printre degete de câte ori vă depărţiţi şi ţi se chirceşte sufletul de teama că n-o vei mai vedea. Dacă te topeşti de dorul ei, deşi este lângă tine. Dacă noaptea, priveşti în umbrele de pe tavan şi, asudat de propri demoni, îşi doreşti să fie zi ca să nu fii nevoit să rămâi prizonier al unui pat gol. Dacă păstrezi încă parfumul ei pe buze, dorindu-ţi să o mai fi sărutat o dată. Dacă simţi că o iei razna, pentru că de fapt, oricât de mult ţi-ai dori-o, ea nu există pentru tine. Şi umbrele de pe tavan încep să se joace în forma părului ei, iar tu îţi aminteşti la nesfârşit ultima oară când i-ai explicat teoria relativităţii timpului şi a spaţiului şi ea părea că te înţelege şi te admiră. Te simţi ca un prost, pentru că ştii că o plictiseşti, dar tânjeşti atât de mult după atenţia ei, încât uiţi că discuţia voastră s-a încheiat cu căscatul ei de copilaş adormit. Şi umbrele de pe tavan încep să danseze, iar tu te vezi în locul „domnului aceluia nepotrivit” care vine şi o ia în fiecare zi şi la vederea căruia privirea ei se înseninează atât de tare încât simţi că inima ta se strânge ca o stafidă, până încetează să mai pulseze sânge. Şi da, ai vrea s-o vezi la ananghie, târâtă prin cine ştie ce situaţii dramatice şi nemaipomenite din care numai tu să o poţi scoate. Şi apoi ţi-ar fi recunoscătoare şi gândurile tale rătăcesc prin ea, nutrind senzaţii pe care ţi-e ruşine să le recunoşti ca fiind ale tale, dar de care nu poţi scăpa. Te îngrozeşte pielea ei mată de catifea şi mirosul de mare al părului ei. Râsul ăla molipsitor şi viguros ţi se încolăceşte de gât ca un şarpe până te sufocă iar mersul ei te urmăreşte în fiecare vis. Nu poţi scăpa de sclipirea interogativă a ochilor ei, care îţi lasă mereu impresia că cere explicaţii. Dar tu ştii că n-o interesează de fapt. Şi obsesia continuă. Însă braţele tale rămân goale, gura uscată şi creierul plin de imagini mereu noi şi mereu nematerializate, aşa de multe încât începi să te întrebi dacă nu cumva s-a întâmplat cu adevărat. Dacă ai visat sau chiar e o amintire.
Dar eu doar mă întrebam. În realitate îţi doresc mai degrabă asta, decât viaţa pe care pari să o ai, fără vicii, fără obsesii, fără dorinţe.