vineri, 20 mai 2011

Useless


Sfârşitul lumii! De ce s-or crede oamenii atât de importanţi să-şi închipuie că Iisus sau Dumnezeu şi-ar pierde timpul cu noi la modul ăsta atât de evident şi de superficial încât să „coboare pe pământ”, sau dacă chiar urmează să facă asta la un moment dat, de ce trăiesc cu senzaţia că vor putea trăi să vadă şi ei asta? Lucrul mă depăşeşte. E puţin probabil ca toată treaba asta cu sfărşitul lumii să fie altceva decât o mediatizare peste măsură a unui grup de ciudaţi care cred că de fapt, marketingul este binevenit oricând, inclusiv la coborârea Mântuitorului. Adică, normal, de ce să nu faci pancarde şi bannere şi tot felul de materiale prin care să informezi oamenii că se întâmplă ceva important? Doar nu aveaţi impresia că „pregătirea” constă în altceva. Sunt sătulă, scârbită de ipocrizia din jurul meu. Toţi, de la ciudaţii panicaţi de sfârşitul lumii (care inevitabil sunt americani!) până la semeni de-ai mei din spaţiul mioritic, se comportă de parcă ar avea multe, multe avataruri, multe feţe, multe măşti pe care le schimbă în fiecare zi ca pe lenjerie. Prea puţini îşi aduc aminte de avatarul de care s-au folosit în ziua precedentă, iar dacă faţetele lor se contrazic între ele şi le aduci la cunoştinţă acest lucru, se aprind ca nişte torţe, împroşcând veninul lor prefăcut, care, precum însăşi pesonalitatea lor nu este niciodată acelaşi. Mereu surprinzător de greţos, în schimbare, radioactiv, gata de atac, cu substanţe din ce în ce mai nocive; pregătit să ucidă, de un dulce îndoielnic ce te pune pe fugă. Ca un teatru absurd; te face să râzi prin trivialitatea lui, dar simţi că ceva e într-o gravă neregulă. Cred că sfârşitul lumii e o scuză a oamenilor slabi, incapabili să vadă că tot ce e rău şi monstruos nu se află în diavoli cu coarne, ci aici, lângă noi. Cred că ei nu sunt în stare să înţeleagă schimbarea la timpul prezent, aşa că o aşteaptă ca pe o eliberare, leneşi, pasivi, ca pe...recreaţie. Nenorocirile se întâmplă de cele mai multe ori din dorinţa câtorva oameni, foarte puţini, care hotărăsc soarta altor câteva milioane de oameni. Nu e nevoie de un fenomen supranatural ca să vină sfârşitul lumii, fiindcă sfârşitul individual al fiecăruia este, poate, mult mai tragic decât un sfârşit colectiv, pentru că fiind un caz singular, nu găseşte înţelegere, suport. Un sfârşit colectiv e mai uşor de îndurat, de aia vi-l doriţi voi cu atâta ardoare. Din egoism. Pe principiul: „Dacă tot crăpăm, mai bine mergem toţi odată”

duminică, 15 mai 2011

Partir, c'est mourir un peu

Aşa zic francezii. Adică îţi laşi o bucăţică din suflet într-un loc pe care l-ai îndrăgit şi pe care trebuie să-l părăseşti. Eu cred că mi-am lăsat la Bruxelles nu o bucăţică, ci o „halcă” de suflet dacă pot să spun aşa. Îmi pare atât de rău că m-am întors, încât cred că dacă cineva mi-ar spune în glumă să merg acolo cu el/ea, indiferent din ce motiv instantaneu mi-aş pregăti bagajul. Şi nici măcar nu aş putea să argumentez de ce m-am ataşat de acest oraş , într-un timp aşa de scurt. Nu doar fiindcă e oraşul Larei, ci pur şi simplu, oricât de banal ar suna, e frumos. E vechi şi nou în acelaşi timp. Parcă respiră simultan prospeţime şi duioşenie. Şi e linişte. Nu e nimeni disperat ca aici. De două ori m-am pus în drum să fac poză şi o profă a ţipat la mine, pentru ca apoi tot ea să se mire că de fapt şoferii, în ambele cazuri erau calmi şi nici măcar nu m-au claxonat. Hehee, în Bucureşti mi-ar fi umplut frigiderul la marele greu. În Bruges ,cel puţin, oamenii erau şi mai drăguţi. Cred că e din cauza faptului că mănâncă ciocolată sau aşa ceva pentru că sunt de o amabilitate care te face să-i iei în braţe. Neavând loc pe bancă lângă colegele mele pentru că era aşezat un cuplu de oameni...mai maturi, m-am aşezat pe o bancă alăturată şi am început să vorbesc cu ele de acolo –tare, evident- iar cuplul respectiv a venit la mine, zâmbind cu familiaritate şi m-a întrebat dacă nu vreau să facem schimb de locuri. Nu ca aici, unde pensionarii rag la tine că ceeeeeeeeeeee, unde te crezi aicea don’şoară?!? O prietenă căreia îi spuneam că mi-a plăcut totul acolo, de la blocuri până la copacii de pe stradă, m-a completat în glumă zicându-mi „Până şi trotuarele arătau mai bine, nu:))?” Da, arătau şi am ţinut-o tot într-o alergătură, din pricina timpului foarte scurt. Gâfâiam cu limba scoasă pe lângă muzee, parcuri şi catedrale în care nu aveam timp să intrăm. Am făcut atâtea poze încât la un moment dat îmi înţepenise capul pe sus, iar profele ne suflau în ceafă să ne grăbim. Cred că în momentele alea puteam să intru efectiv în Lara, să mă lovesc de ea, să zic pardon şi n-aş fi remarcat-o. Totuşi, Bruxelles-ul, de fapt Belgia a intrat pe lista mea de „ lasă că mă fac eu mare”. Am rămas cu un gol în „corazon”, fiindcă mi-a plăcut foarte mult şi n-am avut timp decât de parlament şi de Mini-Europa. Măcar atât...Eh, o să-mi revin eu. Gata cu sentimentalismele. 



sâmbătă, 7 mai 2011

You are not Mr. Darcy

Poate crezi că sunt ignorantă...ca să nu spun proastă, sau poate crezi că e inutil să-ţi baţi capul cu mine şi că între noi sunt câteva mii de ani lumină...numai că...din punctul ăsta de vedere, chiar ai dreptate în tot ceea ce crezi. Pentru că eu sunt înghesuită, copleşită, înecată, îmbrăţişată, dacă vrei, de concret în fiecare zi. Sunt prea pragmatică, prea conectată la prezent, şi e alt prezent decât cel în care trăieşti tu, pentru că pe tine te preocupă mai mult imaterialul, pe când eu...eu nu văd rostul în a pierde atât de mult timp pe ceva care nici nu te face mai fericit, nici mai bogat (ţi-am zis...sunt pragmatică, poţi să-mi spui superficială).Călătoreşte, cunoaşte oameni, de ce nu ai şi tu probleme normale? Tu nu arăţi ca cineva fericit, cei care au mentalitatea şi judecăţile tale greu se simt cu adevărat fericiţi. E în zadar...felul cum îţi conduci tu existenţa. Da, e responsabil, cultivat, inteligent, „filozofic”. Ştiu, îmi vei spune că te face mai bogat spiritual, psihic, moral, dar cui împărtăşeşti tu toată liniştea şi împlinirea asta sufletească? Adică, există oare împlinire sufletească? Privind în jurul tău, nu lipseşte nimic? Ba da...Evident că lipseşte şi nu vei recunoaşte în ruptul capului, dar am impresia că încerci să suplineşti lipsa asta prin tot ceea faci. În principal prin ceea ce gândeşti apropo de...ştii tu de ce. Ţi-am spus şi în faţă, deşi mă priveai cu scepticism. E un pic de sfidare. Când sunt atâţia care suferă din motive cât se poate de concrete, pe care nu le mai repet. Tu le spui: crede, roagă-te. Dar nu se poate trăi numai din filozofie. Cu riscul să citeşti prostiile astea, trebuie să fiu sinceră cu mine şi cu tine. Dacă acum un an, te-ai fi gândit numai la mine, ţi-ar fi zburat numai mintea la faptul că şi eu exist, mi-ar fi fost mai mult decât suficient ca să fiu fericită. Iar acum, când te-am revăzut şi când mi-ai vorbit doar mie, şi toate lucrurile alea prin care sperai „să mă ajuţi” cu jumătate din creier te ascultam şi cu cealaltă îmi puneam întrebări care n-aveau nicio legătură cu ce îmi ziceai tu: ce caut aici cu tine? de ce te doream aşa de mult? ce găseam aşa de fascinant? şi mai ales...de ce nu a avut loc întâlnirea asta cu un an în urmă? M-ar fi scutit de toată mâhnirea şi obsesia pe care mi le creasem din tine. Se pare că unele lucruri pe care ni le dorim din suflet vin uneori atât de târziu încât nu ne mai putem bucura de ele...ne-am obişnuit prea mult cu ideea pierderii lor sau a faptului că nu le vom avea niciodată. Asta eşti tu pentru mine. Ceva ce-am vrut cu toată fiinţa mea şi care atunci când a venit m-a surprins fiindcă îmi era total indiferent.