marți, 28 iunie 2011

Prea mult visat

Am visat o femeie- greşesc, o persoană într-un sicriu al cărui capac îl ţineam chiar eu şi persoana îmi zicea: „hai, închide tu prima”, am visat un oraş bombardat de război, cu ruine peste tot şi soldaţi care trăgeau unii în alţii; apoi a apărut un copilaş, de nicăieri, scâncind spre locul unde se trăgea şi focul s-a oprit brusc. Însă prea târziu. Am visat o tânără mergând spre altar de mâna celui mai bun prieten, ameninţându-şi mama că va înceta să o mai iubească dacă îi va chema tatăl la nuntă; am visat o altă tânără, veşnic aşteptând pe peronul unei gări un tren din care să-i răsară în braţe logodnicul. Dar fata aşteaptă, anotimp cu anotimp un tren care mereu vine gol. Pentru ea. Am visat fulgere, trăznind un băiat şi o fată în luna de miere. Eliberându-i. Am visat canale de apă şi o mănăstire mohorâtă, adăpostind pasiuni dureros de interzise. Am visat cerul şi o pasăre care şi-a frânt aripile zburând în realitate. Am visat copii, naivi şi curaţi ca puful de păpădie. Distruşi la fel ca el. Am visat ploaia în deşert şi am simţit picătuile reci spălându-mi fruntea. Am visat curcubee şi pe EL săgetându-mă cu privirea până în adâncul inimii. Şi m-a durut. Am visat doi soţi, fiecare iubindu-se la nebunie cu cel mai bun prieten al partenerului. Şi am râs cu poftă. Apoi am visat prostia, în cea mai pură formă a ei şi am plâns în hohote şi mai târziu am visat răutatea şi am vomitat un iceberg. Am visat că fac fericită o femeie minunată, dar m-am găsit neputincioasă în faţa rutinei din viaţa ei. Am visat nisipuri albe spălate lin de  valuri şi o fată menită să iubească un bărbat care o iubea la rândul lui. Şi să-l piardă. Am visat o fantomă. Eram eu. Am visat trecutul fără să-l recunosc, iar când am visat viitorul nu mi s-a părut plauzibil. Am visat bunătatea, inteligenţa şi umorul adunate într-o singură persoană, dar am ocolit-o de frică să nu se risipească. Am visat cărţi, cascade de cărţi, dar eram în spatele unui zid gros de sticlă, condamnată să le privesc coperţile ademenitoare. Am visat muzică, dar eram surdă. Am visat iubirea. Dar mi-a tras o palmă de mi-a mutat sufletul din loc şi m-am trezit. 

joi, 9 iunie 2011

Respect and other "shit"


Respectul nu se impune, se câştigă. Nici nu se rezumă la vorbe politicoase sau linguşitoare pentru că e cât se poate de posibil ca sub masca unor cuvinte frumoase să ascunzi un dispreţ uriaş pentru cineva. Cred că singurul mod de a verifica respectul real pe care ceilalţi ţi-l poartă este următorul: fă-i să nu se mai teamă de tine (pentru că aşa-zisul respect indus prin teroare se numeşte altfel ), fă-i să creadă că nu le mai eşti de niciun folos şi că nu îi mai poţi influenţa în niciun fel, nici în bine, nici în rău, şi atunci vei vedea cu adevărat cât respect ai reuşit să cultivi în mintea celor care credeai că te stimează. Şi nu mai trăi cu senzaţia cu meriţi respect doar pentru că eşti TU, fiindcă ceea ce tu consideri demn de stimă, poate în concepţia altora nu face nici cât o ceapă degerată.  Dacă eu nu te respect pe tine, nu înseamnă că nu mă respect nici pe mine. Asta e o prostie de un egoism şi o aroganţă împinse la extrem. Poate nu sunt cu mult mai bună decât tine, dar eu cel puţin nu mă hrănesc cu doze progresive de ipocrizie, până la supradoză. Şi, pe de altă parte, îmi e foarte greu să afirm că te respect, când am câteva exemple în jurul meu de ceea ce înseamnă un caracter echilibrat si nu unul care seamănă cu un măr frumos la suprafaţă şi stricat înăuntru. Aşa că poţi să iei frumuşel un pistol, să te duci în spatele blocului şi să-ţi tragi un glonte în freză şi îţi spun eu, omenirea ţi-ar fi recunoscătoare. Dar probabil că ţi-este prea frică şi vei lua un pistol cu apă. Nu-i nimic; e posibil să-ţi mai limpezeşti creierii şi să realizezi că înafară de râsete( în cel mai bun caz)  nu eşti în stare să stârneşti nicio altă reacţie umană. Poate doar sila. Aşa că (deja mă repet şi cuvântul începe să mă calce pe nervi) dacă vrei RESPECT, mai întâi învaţă să-l oferi.

miercuri, 8 iunie 2011

Nue


Iubirea nu se măsoară în numărul de cuvinte care încearcă s-o exprime. Cu atât mai puţin în numărul de zâmbete pe care aceasta le naşte pe chipul unui om sau în cel al lacrimilor care izvorăsc din ochii cuiva. Nu se măsoară în respiraţii întretăiate şi priviri furate sau în bătăi de inimă înnăbuşite. Nu se măsoară în fraze pompoase sau scrieri al căror conţinut siropos hrăneşte imaginaţia singuraticilor. Ea nu se cântăreşte în vorbe mari şi nici în poveşti nemuritoare. Ea se măsoară în seninătatea sau deznădejdea din privirea cuiva, pentru că durerea ce urmează iubirii îi este direct proporţională.

marți, 7 iunie 2011

Poluare

Locul ăsta miroase atât de urât! Prin maşini, pe stradă, în casă, la şcoală, parcă mă urmăreşte o duhoare de care nu pot scăpa. Îmi dau lacrimile şi îmi vine să vomit, dar mirosul persistă. E un iz indescifrabil, dulceag, sălciu care îmi face pielea să se încreţească şi gura să mi se strepezească; mă ameţeşte pentru ca în final să mă învingă şi să îl accept ca fiind „normal”. Dar eu nu pot trăi într-un astfel de mozaic olfactiv. Mă doar toate simţurile, mă ustură nările şi ochii, îmi arde pielea şi îmi este omorât, bucăţică cu bucăţică, fiecare organ. Dar voi, voi nu simţiţi nimic. Vouă nu vă miroase a nimic. Nu sesizaţi aerul infestat cu laşitate pe care cineva a încercat să-l cureţe folosind o doză masivă de convenţii prosteşti, făcându-l de fapt şi mai îmbâcsit. Şi nici nu vedeţi câtă rutină respirăm în fiecare zi prin toţi porii. Cum ne îmbătăm zilnic cu un parfum contra făcut pe bază de superficialitate. Mă îneacă ipocrizia voastră într-atât de mult, că îmi vor dispărea corzile vocale definitiv. Scuip praf de nepăsare pe nări ca o locomotivă pentru că voi mă contaminaţi cu indiferenţă în orice situaţie. Înghit nori de fum de la minciunile pe care le-aţi ars, dar voi puneţi apoi altele pe foc, tot mai multe până când nu va mai şti nimeni unde a dispărut mirosul acela înţepător de curat al adevărului. Circulă prin atmosferă disperarea, se revarsă cu ploi acide de lacrimi neşterse; bat vânturi turbulene de lăcomie care mătură tot din cale. Soarele dogoreşte a durere şi din când în când o tornadă de vise ia totul pe sus distrugând ultimul miros de omenie. Mă zgârie pe gât egosimul vostru; e mai greu de suportat chiar şi decât răutatea aburindă în care vă scăldaţi.
Mi-e dor de mireasma singurătăţii. 

sâmbătă, 4 iunie 2011

No point

Mă distruge neputinţa asta pe care oamenii o au în faţa morţii. Sau incapacitatea mea de a ajuta pe cineva în faţa unei astfel de neputinţe. Dar nu e numai a mea. Este inutil...totul. Cred că chiar nu ai ce să îi spui unei persoane, care pierzând pe o alta a pierdut împreună cu ea unul din motivele esenţiale de a trăi. Îi spui că...a fost o greşeală; cel mai probabil o să-ţi iei o scatoalcă şi apoi o îmbrăţişare sau îi spui că pur şi simplu a înviat, moment în care persoana în cauză o să o ia razna, sau mai simplu taci. Pentru că orice i-ai putea tu spune pentru ea este egal cu zero. Cuvintele sunt atât de serbede, n-au nici un rost, de parcă ţi-ai rupt un picior şi doctorii îţi construiesc un ghips din ciocolată. Şi, în plus, cum să faci pe cineva să se simtă mai bine după o astfel de pierdere când e clar că de fapt, viaţa merge înainte? Şi asta e tristeţea, că nu spune nimeni, în niciun film american obosit „Viaţa TA va merge înainte”. Nu, şmecheria e că, în general LUMEA îşi vede de ale ei, ideea e că din felul în care soarele străluceşte pe cer, şi din felul cum copilul vecinilor urlă răzgâiat după jucăria preferată îţi dai seama că eşti un punct infim în univers, tu şi persoana fără de care nu poţi să respiri. Realizezi în crâmpeie de gânduri incomplete că în timp ce tu îţi rupi părul din cap de durere, oamenii de peste tot continuă să muncească, să iubească, să procreeze dincolo de lumea ta care se destramă. Am citit undeva despre o femeie care în ditamai conacul oprise ceasurile la ora la care decedase soţul ei. Cum se face că din toate lucrurile care se întâmplă, moartea care este atât de firească ne surprinde atât de mult şi ne pustieşte? De ce nu învăţăm asta la şcoală? Cum să nu murim sufleteşte odată cu persoana iubită care ne-a părăsit? Cum să oprim timpul, nu doar ceasurile, sau şi mai bine, cum să păcălim timpul, să ne târguim: „uite, eu îţi dau 10 ani de la mine, iar tu mai las-o lângă mine unul”. De ce mor oameni care iubesc viaţa, iar alţii sănătoşi tun se sinucid?
Vreau să suflu iubire peste tine şi să-ţi iau durerea cu mâna, să o transform în stele ca să-ţi lumineze sufletul.