luni, 4 iulie 2011

*_*

Mi-e dor de oamenii pe care nu am apucat să îi cunosc. Şi îmi e şi mai dor de cei pe care i-am cunoscut doar pe jumătate. Mi-e dor de momentele când îmi doream să cresc şi nu ştiam ce înseamna de fapt „a creşte”. Oamenii se schimbă. În bine, în rău, fiecare după priorităţi şi mai ales după anturaj. Fotografiile...dor. Îţi readuc zâmbetul pe chip sau ţi-l şterg. De curând m-am uitat la nişte poze. În una din ele eram 3 colege şi râdeam cu o poftă molipsitoare fără să ştim că eram fotografiate. Şi mă doare că nu mai ştiu de ce râdeam dar mă amuză chipurile noastre roşii ca racul. În alta, e el. Citind. Şi acum, pentru prima dată îmi doresc să ştiu ce citea. În alta se uită lung în depărtare. La ce? Am descoperit un citat într-o carte de Kate Morton care zice cam aşa:  „Ce crudă şi ironică este arta fotografică! Cum târăşte în viitor momente izolate, care ar fi trebuit lăsate să se risipească odată cu trecutul, să rămână doar amintiri întrezărite prin ceaţa întâmplăriilor ulterioare. Fotografiile ne ajută să vedem oamenii înainte ca viitorul să-i fi zdrobit, înainte ca ei să fi ştiut cum vor sfârşi.” Mă îngrozeşte adevărul din spatele unor cuvinte aşa de simple. Oameni veseli, nepăsători, iubitori, iubiţi, tineri, care nu mai sunt. Care nu au fotografii îmbătrânind. Şi alţii care şi-ar vinde sufletul să nu se vadă îmbătrânind nici ei înşişi, darămite să-i vadă ceilalţi şi cu atât mai puţin să le fie imortalizată starea de bătrâneţe. Uneori, poţi ghici viaţa unui om prin simpla sa apariţie în nişte poze, prin perindarea în diverse momente importante, culmea, nu neapărat ale vieţii sale. Alteori o singură fotografie e suficientă ca să dezvăluie o existenţă sau ca să năruie una. Doare... doare să priveşti nişte persoane dragi doar pe o hârtie. Doare cu atât mai mult cu cât anumite scene poate s-au şters din memorie, ele revenind doar cu ajutorul imaginilor. Şi toată durerea asta devine plăcută...ceea ce e ciudat. Amintirile şi trecutul retrăit produc tristeţe şi bucurie în acelaşi timp. Într-o lume în care sunt bomardată de imagini, cele ale trecutului sunt singurele care îmi aduc o stare de linişte. Nici un sentiment violent, împins la extrem, nici un hohot de râs sau de plâns, nici un cuvânt. Numai nostalgie şi încântare. Şi mirare: „Uite ce faţă aveam aici!”