duminică, 28 august 2011

N-ai bani, nu exişti

„N-ai bani, nu exişti”, mi-a zis cineva. Sau mai degrabă ar trebui să spun îmi cântă cineva, ori de câte ori are ocazia, ca un refren, ca o moară stricată. Şi nu se referă la înţelesul concret al acestei afirmaţii, vrând să spună că ai nevoie de bani ca să trăieşti. Nu, se referă la statutul de individ, pe care îl pierzi dacă buzunarele, respectiv contul tău nu depăşesc nu ştiu ce sumă. „Banu’ e ochiul dracului”. Or fi ştiut ei ceva când au au ajuns la asta. „Fără bani nimic nu se există, degeaba faci atâta şcoală că banu’ le rezolvă pe toate” „Bine, dar să n-ai senzaţia că oamenii cu şcoală sunt muritori de foame. Cine a învăţat se descurcă cumva” „Ce face?! Ce ştii tu! Înafară nu te mai lasă nimeni să faci facultate pe gratis! Vrei şcoală? Plăteşte, tată! Aa, n-ai bani? Păi vino atunci când o să ai. Ehee, de când a ajuns şcoala de nasu’ la orice japliţă? În loc să înveţe o meserie frumos, toţi se înghesuie să se dea oameni cu carte. Că parcă şi aştia cu diplomă, mare lucru o fi de capulor! Nu-i văd eu la mine, toţi sunt ingineri şi le ţâţâie curu’ să facă o instalaţie. Proşti! Asta sunt!” „Totuşi, nu-i obligatoriu că  – aştia de la tine – nu şi-au cumpărat diplomele. E la modă acum să faci o facultate. În schimb, oricât de absurd ţi s-ar părea, există şi oameni care-şi cunosc meseria” „Asta s-o crezi tu cu mintea ta...şi aştia care-şi cunosc meseria cum zici tu, ce mare scofală fac? Se târăsc cu diploma în mână pe colo şi pe colo, că nu angajează nimeni oameni deştepţi” Şi când zice „deştepţi” punctează cu ironie, de parcă oricum nu dă doi bani pe diploma şi pe studiile nimănui care „nu ştie să pună o instalaţie”. De altfel întreaga discuţie îi provoacă o satisfacţie colosală. „Uite, zice, fata asta de la Cornel. A făcut facultatea de filologie la stat şi lucrează la măcelari. O fată foarte deşteaptă; vinde acolo la carne.” Iarăşi văd revărsându-se, sub aerul de compătimire paternă, o plăcere cu greu ascunsă. „Ce crezi că-i mai pasă cuiva cum vorbeşti azi? Limba banilor o înţelege oricine.” „Dar nu poţi să-ţi faci din bani un scop în sine”, am sărit eu ca arsă. „Nu?!? Adică de ce nu? Dacă n-ai bani, te duci dracu’! Banii este un scop foarte bun”, decretează cu emfază, accentuând dezacordul ca pentru a-şi întări părerea că banii sunt mai presus de orice orânduială lingvistică sau socială. Replica pe care am pregătit-o cu „iubirea, respectul” mi s-a părut dintr-o dată atât de stupidă, de naivă şi de inutilă, încât mi-am înghiţit instantaneu limba. Cred că şi dacă ar veni...habar n-am...Iisus? Da, chiar şi El de-ar veni să-i vorbească , l-ar lua pe după umăr ca pe un puşti şi i-ar zice: „Mă băiete, de ce nu eşti tu deştept să faci un ban? Uite, io să fi fost în locu' tău...” De fapt, pe tot parcursul dialogului îmi răspunde ca unei picate din lună, cuiva pe care nu poţi să-l crezi prost pentru că e prea sărac cu duhul, pe un ton ce nu acceptă contradicţii, având aerul că deţine adevărul absolut al existenţei. „Şi aşa, concluzionează, mie îmi iese tainu', mai mult decât vedeţi tu şi profesoara aia a ta şi fără să-mi fi pierdut timpul prin facultăţi. Că înafară de asta ce contează?" Şi pe „asta” îl însoţeşte cu clasicul semn al avuţiei, frecându-şi degetul mare de arătător.
Discuţia asta o port în medie cam o dată pe lună cu un tip căruia îi plac manelele şi care i-a citit pe Dostoievski, pe Steinbeck, pe Marin Preda. De ce-oi fi pus "şi" între două chestii atât de ridicol de opuse?  Pe ce lume trăim?!? Uneori cred că e o lume în care trăiesc numai eu. Aproape că sper să fie numai în închipuirea mea.