joi, 29 septembrie 2011

Only time

Unii oameni nu au dreptul să îmbătrânească.

.

                                                

 
Enya ♫ Only time

luni, 19 septembrie 2011

Sara Ramirez ♫ The story

Sentimentalisme

Cumva tot la mama ajung...că doar n-o să-mi fac eu tema din „Luceafărul” ca un copil cuminte. Nu am o relaţie prea bună cu ea, în sensul că putem discuta despre absolut orice şi să ne înţelegem minunat, câtă vreme nu e vorba de ceea ce simt eu în legătură cu unele lucruri. Am constatat că încep tot mai mult să o admir. Noi nu stăm ca mamele şi fiicele din filme, ea să-mi pieptene părul şi eu să-i zic poveşti cu feţii frumoşi din viaţa mea, pentru că văd în ea mai mult decât imaginea asta protectoare şi iubitoare. Ea este fereastra care îmi arată, de obicei, lucrurile rele din oameni. Încet, încet aflu în ea bucăţele de amărăciune pe care le simţeam, dar cărora nu le cunoşteam cauza. Mi-e frică să nu ajung ca ea. Explicaţia este pe cât de simplă, pe atât de egoistă. Nu sunt în stare să îndur atât de multe lucruri. În situaţii în care ea a stat, a suferit şi a înghiţit în sec din  motive cât se poate de separate de sine, eu aş fi înjurat birjăreşte, aş fi plâns şi evident, în final aş fi fugit. Nu mă văd capabilă de o asemenea renunţare de sine. Mama e o martiră. E o eroină. Ea l-a umilit pe Superman şi a îngropat-o pe Xena.
Totuşi, sunt cazuri când o ascult povestindu-mi câte ceva şi rămân surprinsă de faptul că a acţionat exact aşa cum aş fi făcut şi eu dacă aş fi fost pusă faţă în faţă cu acea problemă. Ea, care se crede egoistă şi eu care vreau să devin una, ajungem într-un moment în care ultima persoană la care ne gândim suntem noi.
E greu să spui cuiva „te respect şi te admir foarte mult şi iubesc atât de mult ceea ce faci, încât sper ca într-o zi să-ţi semăn măcar pe jumătate”. Dacă i-aş zice asta unei persoane îngâmfate, mi-ar răspunde „Normal! Şi eu mă iubesc foarte mult, sunt propriul meu idol”. Însă „destinatarul” acestei declaraţii ar afişa un zâmbet mirat spre suspicios şi ar adăuga prompt, fără a-mi da posibilitatea de a îl contrazice: „Adi, ce copilării vorbeşti!” ceea ce s-ar traduce prin „tu nu mă cunoşti nici măcar pe jumătate”. Nimic mai adevărat.
Persoana căreia mă adresez este undeva pe locul doi, foarte aproape de mama în viaţa mea. Fireşte, sunt prea laşă să spun vreuneia din ele cât de importante sunt pentru mine, aşa că nu pot decât să le mulţumesc că mă lasă să-mi încălzesc sufletul la lumina pe care o răspândesc.

                                                          Queen ♫ Bohemian Rhapsody

duminică, 18 septembrie 2011

La bloc

Am nişte vecini minunaţi. La modul că babuţa de sub mine îşi blestema mereu fata, deşi era o fiică foarte iubitoare, venea în vizită de vreo 3 ori pe zi, îi vorbea mieros şi încuraja pasiunea ei de a creşte nenumărate pisici, din pricina cărora pătimea toată scara pentru că nah! pisicile mai şi miros...Asta până a murit. Fiica, nu băbuţa. Evident, în timp ce baba blestema în stânga şi în dreapta se mai găseau şi vecini care să-i ia apărarea că „e bătrână şi bolnavă...las-o în pace”. Atâta i-a trebuit babei ca să-l trimită la naiba şi pe vecinul care a rostit aşa. Printr-o dubioasă coincidenţă, am mai asistat la un deces. Al vecinului, ce credeaţi?
Neavând încotro, după moartea surorii lui, băiatul băbuţei a fost nevoit să aibă grijă de ea. Venea în vizită doar o dată pe zi, îi aducea câte ceva de mâncare, o înjura îndeajuns de tare cât să audă trei cartiere, apoi pleca. Asta până a făcut o congestie cerebrală şi a ajuns o legumă în pericol de a rămâne pentru totdeauna o legumă. Nu, nu vorbesc de băbuţă. Momentan, ea se găseşte într-un azil, iar noi ne găsim într-o mare linişte.
Şi totuşi, nu baba e cea mai ciudată chestie de la mine din bloc.
Mama mea a văzut-o pe femeia de serviciu luând din tomberoane pâine şi la întrebarea mamei, ce face cu ea, a răspuns că o dă la păsări. Mama a crescut într-o perioadă în care mâncarea era ceva pe care-l drămuiai cu atenţie. În niciun caz nu-l aruncai. Şi, oricât aş fi eu de superficială, sunt de acord cu ea, că e un mare păcat să arunci pâine. Văzând pâinea pe care au aruncat-o minunaţii mei vecini la gunoi, a procedat în felul următor: la avizierul fiecărei scări a scris un scurt mesaj în care îi ruga pe oameni să nu mai arunce pâinea la tomberon şi să o lase pe pervaz, pe geamul scării pentru că femeii de serviciu i-ar fi de ajutor pentru păsări. N-a mai scris şi celălalt gând al ei, că e umilitor pentru oricine să cotrobăie prin tomberoane, chiar şi pentru mâncarea animalelor şi că e foarte nesănătos pentru animale să mănânce din gunoi. La una din scări i s-a lăsat un răspuns la avizier: „Noi punem la geam flori, nu pâine”. Cam cât de cretin să fii?
Cu fiecare dezamăgire de tipul ăsta pe care o încearcă mama, eu o iubesc mai mult. Îmi place să spun că „nu se mai face bine”. Continuă să creadă (în mod nejustificat, după părerea mea) că oamenii sunt ca ea, că e firesc să-i ajuţi pe ceilalţi şi că al şaselea simţ uman este bunul simţ.   

Private dancer ♫ Tina Turner


vineri, 16 septembrie 2011

Married with children

Când mă întorceam zilele trecute, pe seară, am trecut pe lângă o femeie care locuieşte la câteva blocuri de mine. Mereu îmi aminteşte, nu ştiu de ce, de mama lui Nică, lucru care nu e tocmai absurd pentru că are 3 copii şi în ziua de azi, cine are mai mult de 1-2 copii, are familie numeroasă. În plus, îşi poartă mereu capul acoperit şi are un aer modest, dar demn. Am senzaţia că e foarte credincioasă. Când eram în dreptul farmaciei, un bărbat a strigat-o. De fapt nu se poate numi strigăt pentru că doar i-a rostit numele foarte liniştit şi clar: „Cecilia”. Am ştiut, dinainte să mă înfrângă curiozitatea şi să mă întorc, că era soţul ei cel care o strigase. Şi când m-am întors l-am văzut luând-o în braţe şi sărutând-o încet pe frunte. Eh, în momentul ăla mi s-a zbârlit pielea pe mine. Era...mai ceva decât „Titanic”, „Romeo and Juliet” şi „The notebook” la un loc:)). Mai presus de cuvinte şi de gesturi, parcă simţeam (eu, o străină!) cât de mult se iubesc încă aceşti oameni, care, bănuiesc, sunt căsătoriţi de nişte foarte mulţi ani (dat fiind că băiatul lor cel mare e născut cu un an înaintea mea). Personal, nu am o părere prea grozavă despre căsnicie, dar privindu-i, m-am gândit că are şi căsnicia un rost, deşi doamna în cauză are mereu o privire preocupată şi n-am văzut-o niciodată zâmbind. 
 

luni, 12 septembrie 2011

Leagănul pisicii

de Maurice Baring, editată în colecţia "Romanul de dragoste". N-am înţeles de ce, pentru că povestea e mai degrabă despre cum să pierzi dragostea. Mi-a părut rău când am terminat cartea. Nu pentru că ar fi fost cine ştie ce capodoperă monumentală a literaturii (aţi observat cum îţi vâră şcoala în cap expresii pompoase?), deşi mi s-a părut bună. Îndeajuns de explicită cât să mă facă să mulţumesc cerului sau karmei sau cui o fi hotărât să mă nasc în secolul ăsta.
Pe scurt, este vorba despre o femeie deosebit de frumoasă (da, ştiu, încă un clişeu) şi tot atât de sensibilă şi de inteligentă. În fine...n-a fost prea inteligent din partea ei să se mărite cu un tip aflat sub papucul maică-sii care, înafara faptului că era putred de bogat nu mai avea nicio altă calitate. Dar, ce să-i faci? Blanche nu avusese ocazia să se uite la "Rebelde" ca să vadă cum se ia viaţa în piept. Aşa că la sfatul tatălui ei, şi-a distrus-o într-un mod cât se poate de elegant şi aristocratic. I-a murit singurul copil, un băieţel. Tot aşa a sfârşit şi primul ei prieten, un poet rus, răpus de pneumonie (sau tuberculoză...nu le am cu bolile). N-ar fi fost grav, dar soacră-sa îi alunga toţi prietenii.
Următorii 14 ani şi-i petrece având grijă de soţul ei care se preface că e bolnav de nervi (halal familie!). Cunoaşte un tip (aşa cam cu vreo 15 ani mai tânăr decât ea, dar mergea că ea era încă superbă), se îndrăgosteşte de el si evident şi el de ea, dar nu pot fi împreună pentru că mama lui îi scrie şi o roagă frumos să îl lase în pace. Cam în acelaşi timp soţul ei îi găseşte împreună şi divorţează de ea (sau ceva asemănător cu un divorţ). Şi ce face Blanche? Îl lasă într-adevăr baltă pe tinerel. (Asta îmi aminteşte de Rain Carter din "Castelul de nisip". Oare femeile în viaţa reală chiar renunţă la "iubirea vieţii lor" atât de uşor?!?).
Între timp are grijă de o verişoară a ei. Peste câţiva ani îl reîntâlneşte pe tinerel şi descoperă că e încă îndrăgostită până peste urechi de el, dar...tinerelul o iubeşte pe verişoara ei.
De aici...tac din gură. E cea mai tristă parte din roman şi nu pot nici dacă aş vrea să o tratez cu sarcasm.
Mă gândeam în timp ce citeam ce viaţă searbădă aveau femeile alea bogate şi nobile. Sarcinile lor se împărţeau între creşterea copiilor (de care oricum se ocupau nişte guvernante, deci de fapt ce le mai rămânea de făcut?), organizarea de baluri, dineuri, cine festive etc., probabil că mai şi citeau, dar având atât de mult timp liber la dispoziţie, lectura nu mai avea acelaşi farmec, cântau poate, pictau, schimbau zeci de ţinute.  Totuşi, cât de plictisitoare trebuie să fi fost viaţa lor tihnită! Şi cu toată emanciparea femeii ş.a.m.d, există încă destule femei care se complac să fie nişte minunate animale de companie soţii şi mame...şi atât. :|
Motivul pentru care mi-a părut rău că am terminat "Leagănul pisicii"? Eu am ţinut la Blanche ca la o soră, oricât de stupid ar suna. Deşi ştiam că o să aibă un final cât de poate de trist, tot speram că va fi şi ea fericită o dată şi o dată. Nu e eroina perfectă, nu e nici măcar o luptătoare, dar e atât de specială încât mi-e greu s-o cataloghez drept victimă. Aş fi vrut s-o cunosc. De ce nu există un univers al personajelor din cărţi?

miercuri, 7 septembrie 2011

Cel mai frumos cadou

Nu l-am primit încă, dar îl voi primi pe data de 17 martie când Lara va veni în România, ziua mea fiind pe 16. Îmi vine să plâng şi să râd şi să ţopăi şi să mă culc cu cărţile de franceză sub pernă...poate s-o mai lipi ceva de mine. Cineva acolo sus mă iubeşte.

luni, 5 septembrie 2011

"L'intime plaisir de lire" & despre filme vechi

În loc să-mi fac tema la franceză stau şi mănânc struguri şi brioşe şi caut scuze să nu mă apuc de ea deşi ştiu că profa o să mă bage „în moaşi-mea” mâine dacă mă duc iar ca o floare şi îi spun că nu m-am pregătit. Doar că mă simt bine. Foarte rar mă clintesc din stările mele de bine (a se consemna că sunt trează) ca să scriu pe blog pentru că aici vin când mi-e rău şi am pitici pe creier. Nu-mi bat capul să descriu întâmplări amuzante sau revelatoare sau articole de tipul „ce minunată e viaţa, merită trăită, minunea de zi cu zi” fiindcă fericirea (mă rog, ăsta-i un cuvânt greu)...buna dispoziţie nu mă îndeamnă la scris. Totuşi, mai nou am descoperit că există o stare de bine care îmi dă ghes să scriu. Şi acea stare de bine o capăt de câte ori citesc o carte sau văd un film bun. În ceea ce priveşte cărţile e o ciudăţenie; majoritatea romanelor care îmi pică în mână sunt destul de triste. Dar mă cufund în ele atât de puternic încât trăiesc cot la cot cu personajele. Nu o singură dată m-am trezit scotocind pe net să văd dacă cutare autor n-a avut ca inspiraţie o anumită persoană de la care şi-a pornit povestea, pentru că citind mă copleşea impresia că trebuie să fie vorba de cineva real, nu un personaj blocat în inexistenţă.
Cât despre filme...cred că am văzut foarte multe făcute înainte ca părinţii mei să se nască. Şi am nişte părinţi destul de...copţi. De fapt, m-aş uita bucuroasă la orice film cu Bette Davis, decât la un masterpiece 3D. Evident mai sunt şi filmele pe care oricât de des le-aş vedea nu mă pot plictisi de ele. Fără crime, bătăi, glume nesărate şi poziţii sexuale care de care mai...elastice. Şi, din ciclul „I will never get bored of”: God Bless Julie Andrews! <3

joi, 1 septembrie 2011

Untitled


Niciodată nu cred că m-am supărat sau m-am certat cu cineva aşa cum fac cu mine însămi. Eu nu sunt cel mai mare critic al meu, îmi sunt cel mai mare duşman. Nu pot să fug de mine, nu pot să ma înjur de una singură, nu pot să râd de mine, nu pot să mă...bârfesc, nu pot să mă bat, să mă calomniez, nici măcar să-mi cer scuze. Nu-mi stă la îndemână niciun mijloc obişnuit de răzbunare pe care să-l folosesc contra mea. Toate mişcările mele sunt anticipate de celălalt „eu”. Doar că nu sufăr de multiplă personalitate; ar fi fost chiar mai bine. Nu, eu nu sunt nici Jekyll nici Hyde, sunt un amestec, un terci. Nu am o parte foarte bună sau una foarte rea. Am doar o parte bolnăvicios de bună, una care se poartă stupid de frumos şi de bine şi mai am una, o parte pricăjită şi vâscoasă, incertă care răbufneşte din când în când şi îmi ciocăne răutăţi scârboase în creieri. Mă râcâie ca o carie pe conştiinţă şi nu e un rău firesc şi util, pentru că şi răul are locul lui în viaţa asta, nuu, e pervers şi nesuferit. Inutil, nefiresc şi mă zgâlţâie cu atât mai mult cu cât de obicei „partea” mea e aia prostesc de bună. Nu-s obişnuită să mă descurc cu răul. Îmi provoacă greaţă, pentru că nu e la locul şi la timpul lui. E inoportun, băgăreţ, ca o boală pe sufletul meu. Parcă mi s-ar umple inima de bube şi cu cât mă scarpin, cu atât mă mânăncă mai tare şi mă ustură, sângerez. Aş vrea să-mi pun pun gândurile pe Stand-by şi să dau Shut down emoţiilor.