luni, 31 octombrie 2011

Trădare, trădare...de trei ori trădare!

Am dezertat de la mult iubitul Magic FM. Dar nu e vina mea, pentru că playlistul lor s-a umplut de pânze de păianjen mai ceva ca-ntr-un film de groază american. Pe lângă asta, cum să nu mă fac vinovată de înaltă trădare când Gold FM-ul mă ispiteşte cu aşa ceva?!





vineri, 28 octombrie 2011

De pe la noi



                                                         
           Emeric Imre ♫ Noapte de unul singur


                                                                      
                                                                   

                                                                          Sarmalele Reci ♫  Telefonul nu mai sună

                                             

                                                            VUNK ♫Lacrimi de coniac

Say cheese!

Mare agitaţie mare pe la colegiul nostru economic...Astăzi ne-au făcut poze pentru panoul liceului. De unde rezultă că toţi cei ce vin în urma noastră or să mai aibă o promoţie de care să râdă, pentru că deh! destul am râs şi noi de „fraierii ăia de pe panouri”. Şi profesorii au locul lor pe panourile astea (nu că li s-ar fi cerut părerea) şi, evident, directa care de cele mai multe ori stă tolănită pe un fel de fotoliu ca al mamei Omida. Oameni buni, am înţeles, vă place să vă faceţi poze, dar de ce să umpleţi pereţii liceului cu ele? N-aţi auzit de „Facebook”?! În fine, am terminat noi cu pozele, ne-am întors la ore, respectiv la engleză. Profa era contrariată că nu ni s-a impus să venim în uniformă.
-Păi...ştiţi, azi e vineri, n-avem uniformă,o lămurim noi, vizibil iritaţi.
-Dar n-are importanţă, ar fi trebuit să veniţi în cămaşă albă.
-Cum doamna, sare un coleg, păi să nu ieşim şi noi bine în poză? Nici măcar vinerea? 
-Dar tu nu te poţi remarca prin altceva decât prin felul cum eşti îmbrăcat? zice profa care se afla într-o nemaipomenită dispoziţie de ţinut predici.
Aş fi apreciat logica, dar nu în momentul ăla. Era ultima oră, ne dăduse test, înainte de asta avusesem test la mate, discuta cu nişte puşti abia ieşiţi din adolescenţă şi în plus, era vorba doar de nişte afurisite de fotografii. Şi răspunsul veni pe măsura întrebării:
-Ba da, doamna. Am maşină :>

miercuri, 26 octombrie 2011

Banc

La inceputul inceputurilor, impartea Sf. Petru creier pentru toti dintr-un lighean.
La un moment dat insa, vazand ca se termina, Sf. Petru se duce la Dumnezeu si-l intreaba ce sa faca cu restul oamenilor.
- Du-te si pune apa si imparte asa mai departe!
Se duce Sf. Petru dar la un moment dat iar vede ca se imputineaza apa cu creier si se duce iar la Dumnezeu.
- Du-te pune apa si imparte mai departe!
Sf. Petru se conformeaza si de data asta.
Dar intr-un tarziu se termina: si creierele si apa si amestecul si tot.
- Acu' ce fac Doamne?
- Mai sunt multi?
- Da Doamne, multi...
- Da-le diplome!

duminică, 23 octombrie 2011

Awesomeness

                                                        
                                                  Evanescence & Linkin Park ♫ Bring me to life

                                                                   
                                                                  Muse ♫ Uprising
                                                     
                                                       Linkin Park ♫ Rolling in the deep

marți, 18 octombrie 2011

Prostul nu e prost destul până nu e şi fudul.


„Niciodată n-am reuşit să duc o carte la bun sfârşit pentru că mă plictiseşte prea rău să citesc.” Am auzit asta la un tip, apoi o tipă a reluat-o (vai...nici eu:)...) şi pe ea am pus-o să repete fiindcă am crezut (sperat) că am înţeles greşit. Înţelesesem bine, fata a repetat cu o spontaneitate adorabilă: „Cititul mă plictiseşte”. „Bine, bine, am gândit eu fremătând de uimire, dar ai încercat să citeşti şi altceva decât ziarele de la metrou?!”. 
Trăiesc într-o permanentă luptă cu sine. Oamenii nu suportă să le spui adevărul, iar dacă o faci râzând de ei, devin duşmani declaraţi. Ceea ce înseamnă că trebuie să învăţ să-mi ţin gura pentru că, deşi nu vreau să fiu iubită de toată lumea, nici nu vreau să cad în extrema cealaltă. Şi e greeeeeeeu! Există oameni care parcă cerşesc cu disperare să-ţi baţi joc de ei, şi mă refer aici la orice fiinţă umană, indiferent de sex, vârstă, categorie socială, profesie sau religie, care se crede mai deşteaptă decât e. Oamenii ăştia trezesc în mine adevăraţi demoni. Sunt prizonieră a autocontrolului, dar dacă tentaţia ar învinge aş deveni Inamicul Public Numărul 1. Renunţ, deci, la sinceritate, însă nu şi la râs. Pot să mă amuz pe seama oamenilor şi fără să le aduc la cunoştinţă acest lucru. Aroganţa este hilară.

luni, 17 octombrie 2011

Ploi triste de toamnă - Ploi calde de vară

Sunt aşa de triste ploile de toamnă! Atât de friguroase...şi bate vântul şi te izbeşte în faţă şi îţi înţepeneşte membrele. Îţi îngheaţă nasul şi urechile şi începi să te întrebi cum de, îngheţat fiind, mai simţi toate astea. Şi încă n-a venit iarna!!! Nu-mi plac ploile de toamnă de nicio culoare. Ploaia de toamnă e ca o femeie de vârstă mijlocie, nemulţumită cu statutul ei, oricare ar fi acela. De fapt, nemulţumită de orice. Mereu pusă pe ceartă, sarcastică până la exasperare, insensibilă, capabilă să-ţi ridice fiori pe şira spinării doar uitându-se urât la tine (şi nu fiori dintr-ăia...), oricând gata să te bombăne, să te critice, să te domine, o persoană absolut încântătoare pe care dacă ai îndrăzni s-o contrazici, ţi-ai blestema cât de curând zilele şi neghiobia. N-are nimic în comun cu ploaia de vară. Ea e o femeie încă tânără (dar nu foarte), exact la vârsta la care femeile sunt cele mai frumoase şi mai seducătoare. Blândă, dar impulsivă (precum mâţa din zicală). Jucăuşă, dar vicleană. Maternă şi copilăroasă totodată. Nemulţumirea ei e fermecătoare şi, crezând că o protejezi, te trezeşti descoperind că tu ai fi avut nevoie de protecţie împotriva ei. Mereu surprinzătoare, niciodată cu adevărat surprinsă de ceva. Îţi intră în sânge ca un drog şi, precum drogul, creează dependenţă.
Înainte îmi făcusem un obicei din a-ţi adresa ţie toate postările. Am încetat să fac asta, dar am observat că oricum mă gândesc mereu la tine. Nu mă mai doare, însă exişti undeva în creieraşii mei bezmetici. Bănuiesc că la tine mă gândeam când am asociat ploii feminitatea, pentru că ceea ce considerai tu feminin, eu găseam, de obicei, că e banal, prostesc, stupid. Nu mi-am dat seama că fenomenul era, poate, reciproc.

duminică, 16 octombrie 2011

Promisiune

Cu toate că am argumentat acum câteva posturi de ce urăsc şcoala, mă văd constrânsă de o promisiune să postez ceva ce porneşte într-un fel de la şcoală. Şi e de fapt un subiect de care mi-a fost frică să mă leg, pentru că nu pot să pretind că îl înţeleg în totalitate, şi anume poezia. Dar, dacă nu vreau să mă căsăpească persoana căreia i-am făcut promisiunea, trebuie să-mi asum gândurile şi impresiile aici pe blog.
-Pe tine mi te închipui luând parte la o revoluţie, mi-a zis cineva foarte drag.
-De ce?
-Eşti mereu revoltată, tot timpul ai ceva de spus, nu te dai niciodată bătută...
Ba da, mă dau bătută, uneori fără prea multă luptă, dar în general, încerc să schimb ceva acolo unde cred că pot. Am oroare de sentimentul resemnării şi mă calcă pe nervi faptul că ajung şi eu la un moment dat să renunţ. Detest să mă las înfrântă.
Cumva, percep poeziile lui Bacovia ca pe o continuă resemnare, ca pe constatarea unei lumi mizerabile, dar pe care nu încearcă niciun moment să o schimbe. E acelaşi sentiment neplăcut pe care l-am avut citind Mioriţa. Cum să îi laşi pe ciobanii ăia să te omoare? Mai bine îi omori tu pe amândoi, le iei oile şi trăieşti bine mersi. Altfel ce rost mai are oiţa năzdrăvană?... Probabil că nu stă în firea românului să facă de-astea. Sau poate vârsta mea e de vină. Cert e că tot nu reuşesc să mă împac cu Bacovia. Starea mea de revoltă se află la o graniţă foarte fină cu alte sentimente, mai puţin plăcute. Şi poeziile lui nu fac decât să accentueze acele sentimente. Există ceva în mine care se teme de viaţă, de eşec, de faptul că voi fi judecată, deşi culmea, nu dau doi bani pe părerea prea multor persoane. Viitorul şi oamenii îmi par două noţiuni înfricoşătoare. Moartea mă fascinează, şi mai mult decât atât, uşurinţa cu care poţi omorî pe cineva, sau chiar cu care îţi poţi lua viaţa. Ce se întâmplă după ce ai murit? Păcat că nu s-a întors nimeni de dincolo, pentru că m-ar fi scutit de multe idei legate de suicid. Îmi imaginez că cei pe care îi iubesc mor şi încerc să ghicesc cum m-aş simţi. Toate astea şi altele mai grave îmi revin mereu în minte, obsesiv, mai ales când sunt singură. Cum să-mi placă mie Bacovia când mi se pare că nu face altceva decât să noteze, precum orbii, vibratiile sufletului meu?

Un an de blog

La mulţi ani, "Ploi calde de vară"!
P.S. Îmi pare rău dacă te stânjenesc postările mele vechi, prin naivitatea şi amatorismul lor (pe mine sigur mă fac să intru sub birou), dar nu pot decât să te avertizez că te vor stânjeni şi la anul postările mele de acum. Dacă m-aş apuca să şterg tot ce nu-mi mai place, n-ar mai rămâne nimic din tine. Cheers!

marți, 11 octombrie 2011

Soirée Française

                                                        Charles Aznavour ♫ La bohème
 
 
Lara Fabian ♫ Je suis malade


                                                 
                                                    Joe Dassin ♫ Et si tu n'existais pas
 


luni, 10 octombrie 2011

Despre Ţara Tuturor Posibilităţilor din Romania, Land of Jokes

M-am gândit toată ziua la cum o să scriu postarea asta, şi acum aflându-mă în faţa tastaturii, ia ideile de unde nu-s! Ne-au pus la şcoală, în fiecare clasă, stema, tricolorul şi steagul UE. Prima afirmaţie a colegilor mei s-a învârtit în jurul ideii că asta e încă o dovadă a faptului că suntem într-un liceu de comunişti. Lucru cu care sunt de acord, dar stema, tricolorul si drapelul UE nu sunt deloc o dovadă. Nu m-am obosit să le zic că, în condiţii de comunism, ar fi avut în faţa ochilor o poză cu Băsescu şi un steag cu ciocanul şi secera. De fapt, argumentele mele au picat în faţa încăpăţânării lor, pe care o explicau, pe scurt, cam în felul următor: România oricum e o ţară „naşpa” (au zis un cuvânt mai urât, dar n-are ce căuta pe blogul meu), de ce să-mi bat capul cu prostiile astea, cresc şi mă duc în State. „Da, da, că americanii or să te primească cu braţele deschise, de parcă n-ar avea şi ei ameţiţii lor care îngroaşă rândurile şomerilor”- am gândit, dar n-am zis-o. Mă simt atât de frustrată auzind discursuri din astea, că îmi vine să vomit. Undeva în genealogia mea, şi a lor şi a tuturor există un tată, un soţ, un bunic, un unchi, un stră-stră-stră-cineva care s-a luptat şi a murit în chinuri prin tranşee pentru ca noi să vorbim limba română şi să ne putem plimba de la un capăt la celălalt într-o Românie unită. Au existat intelectuali care s-au chinuit cu o pasiune neînfrântă să facă un învăţământ românesc, o literatură în limba română, şi alte lucruri vitale pentru un popor. „Cui îi pasă? Mă duc afară. Acolo oamenii inteligenţi sunt apreciaţi.” Dacă ai fi atât de inteligent, ţi-ai da seama că aceşti oameni nu sunt apreciaţi, sunt folosiţi. Şi nu înţeleg ce te face să crezi că eşti atât de inteligent. Nu-mi pasă cui voi stârni dispreţul, mila, ura sau alte sentimente din astea speciale, dar mie nu mi-e jenă să fiu mândră că-s româncă.
Apoi, nu pricep mania asta că SUA ar fi un colţ de rai. Americanii sunt proşti. Nu e nimeni care să mă convingă de contrariu. Sunt sălbatici, sunt superficiali, sunt lacomi (din foaaarte multe puncte de vedere) şi sunt obişnuiţi cu străinii. Sunt capabili să strivească pe oricine le-ar ameninţa cât de puţin existenţa liniştită. Mai ales pe câţiva studenţi români care cred că acolo aleargă câinii cu covrigi în coadă. 

vineri, 7 octombrie 2011

Nicu Alifantis ♫ Emoţie de toamnă


                                                                

miercuri, 5 octombrie 2011

I was born intelligent, education ruined me

Urăsc şcoala. O urăsc cu o încăpăţânare şi o pasiune greu de egalat, greu de exprimat în cuvinte. Trezitul devreme mă dărâmă, şi n-ar fi un capăt de ţară, dacă ar merita efortul, dar nu e cazul. Dorm prea puţin, mănânc prea mult (şi în general, tâmpenii), învăţ haotic şi la cele mai multe materii în silă, nu mai am deloc timp să cânt si singura mea hrană spirituală au rămas cărţile. Ăsta ar fi motivul numărul doi pentru care urăsc şcoala, primul fiind privarea de somnul meu dulce de dimineaţă. Mă simt jefuită de timp. Mi se fură de sub nas un timp preţios, timp în care nici nu se poate spune că învăţ ceva (am fi şi eu şi scoala prea ipocrite ca să afirmăm aşa ceva), nici că mă odihnesc, nici că mă recreez, pe scurt e un timp pierdut. Frustrantă senzaţie, să simţi că alţii îţi pierd timpul. Cât aş mai putea citi, dacă şcoala s-ar reduce doar la ceea ce se predă cu seriozitate! Mă ia o ameţeală plăcută gândindu-mă. Vise...
Există, evident şi cauza numărul trei, dar nu am să o explic, doar am s-o citez. E vorba de o întreagă tipologie aici; dar, dacă mă detaşez îndeajuns de mult devine unul din motivele pentru care şcoala nu e chiar aşa de rea. Motivul acesta îmi stârneşte râsul de cele mai multe ori. Iar persoanelor de care râd o cruntă antipatie împotriva mea. Urmează motivul:
„Tati! Mă distrugi social dacă îmi pui număr de Ilfov. Vrei să zică toţi că-s o ţărancă?!”

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Eseu despre orbire

de Jose Saramago. Datorită, sau din pricina acestei cărţi, ştiu că mâine dimineaţă voi privi, voi mânca, mă voi spăla şi voi inhala aerul poluat al capitalei cu o nesfârşită plăcere şi recunoştinţă.Am greşit citind romanul lui Saramago aşa cum am făcut-o, adică percepând aproape totul cum mi s-a oferit. Pe măsură ce parcurgeam cartea, îmi ziceam că nu se întâmplă nimic din toate ororile relatate şi că e o alegorie şi găseam semnificaţii pentru orice de felul: "Aici a vrut să spună asta, de fapt". Inutil. Senzaţia că citeam despre un lagăr nazist aflat pe o insulă de leproşi (admiţând că aşa ceva ar fi posibil) m-a părăsit destul de greu. Totuşi, ţin să precizez că vina nu îmi aparţine în totalitate. Imaginile descrise de autor sunt atât de vii, încât lipsa numelor de orice fel devine un detaliu minor. Într-o ţară neştiută, într-un oraş neştiut, oamenii orbesc. Personajele centrale sunt, de asemenea, anonime. Acum, apropiindu-mă de sfârşit, îmi dau seama că nu întâmplător, autorul a plasat carantina orbilor într-un spital de nebuni.
Mă întreb cum am ajuns eu tocmai la alegoria asta nesuferită, din tot ce a scris Saramago. Cum o să mă prezint în faţa persoanei care mi l-a recomandat cu atâta căldură spunându-i că singura schimbare pe care mi-a adus-o a fost să distrugă şi ultima fărâmă de respect pe care o mai aveam pentru oameni, ca şi colectiv. Asta după ce, întrebată de profa de română ce părere am despre poezia lui Bacovia, m-am ridicat în picioare şi ajutându-mă de explicaţii foarte naive i-am spus senin că nu îmi place. Pe lângă tărâmul haotic al orbilor lui Saramago, sicriele de plumb bacoviene încep să mi se pară foarte prietenoase.

"Din aluatul ăsta suntem făcuţi, jumătate indiferenţă, jumătate răutate."
"Dacă nu vom fi în stare să trăim pe de-a-ntregul ca oamenii cel puţin să facem totul ca să nu trăim pe de-a-ntregul ca animalele."
 "Probabil că numai într-o lume de orbi, lucrurile pot fi ceea ce sunt cu adevarat."
 "Asta trebuie să fie o fantomă, să fii sigur că viaţa există, pentru că o spun patru simţuri şi să n-o poţi vedea."
 "E un vechi obicei al omenirii să treacă pe lângă morţi şi să nu-i vadă."
  "Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, orbi care văd. Orbi care, văzând, nu văd."