luni, 28 noiembrie 2011

Vocile din capul meu

Din capul meu şi din capul Lorenei, colega de bancă. Lori e peşti ca mine, dar vocile ei se exprimă ceva mai coerent decât ale mele sau ştie ea să ciulească urechile mai atent.
-Ce oră avem?
-Istorie...
-Hmm...ceva îmi spune să plec.
Şi a chiulit. Şi bine a făcut pentru că era prima pe care a strigat-o profesorul la ascultare.

-Avem contabilitate?
-Da...
-Ceva îmi spune să stau.
Şi a stat. Am dat test –neanunţat-  şi, deşi nu s-a descurcat grozav, important e că a făcut act de prezenţă, altfel tovarăşul profesor s-ar fi enervat cumplit că a îndrăznit să absenteze de la materia lui care este mai presus de bac, mai presus de admitere, mai presus de orice „banalitate” ca româna, matematica sau economia.

Într-o pauză dinaintea unei alte ore de contabilitate (coşmarul clasei noastre):
-Cum ar fi, zice ea, să intre ăsta pe uşă şi să zică „Scoateţi o foaie de hârtie!”?
-Ce să facă?!? Abia am venit din practică, n-are şi el materie de recuperat?
Tovarăşul profesor a venit, s-a învârtit puţin prin clasă, apoi a întrebat:
-Câte note aveţi?
-Una...
-Şi cu una de pe aplicaţie două, şi cu una din testul pe care îl vom da azi, trei.
Şi iată-l rostind cuvintele fatale:
-Scoateţi o foaie de hârtie.

Vocile mele nu sunt atât de clare. Le trec aşa de mult prin filtrul raţiunii, că îşi pierd orice semnificaţie. De obicei merg pe sistemul: „N-am chef să mă stresez” şi atunci lucrurile se rezolvă de la sine. Odată am participat la un concurs şi nu ni s-a auzit un instrument => s-a dus toată melodia de râpă. Eu ştiam (mai degrabă simţeam) dinainte că ceva nu e în regulă. Aveam senzaţia că întreg universul complotează împotriva noastră.;)) Vocile mai intră pe emisie şi când e vorba de câte o persoană străină. Îmi place sau nu. Şi rar îmi pot explica de ce unele persoane îmi inspiră încredere şi altele repulsie.
Mâine avem teză la română. Lorena mi-a zis să mă mai uit pe „Plumb”. Sper ca vocile din capul ei să nu-şi fi luat vacanţă de Crăciun mai devreme.

marți, 22 noiembrie 2011

Cine greşeşte?

-Eu n-am să-mi învăţ copiii să vorbească româneşte.
Mă vede că strâmb din nas şi adaugă:
-Daaa, ştiu, tu ai alte idei, dar serios acum, cu ce-i avantajează să ştie română?
-Cum rămâne cu cărţile? Toată literatura pe care copiii tăi ar rata-o...
Zâmbeşte naiv şi superficial.
-...şi pe care bănuiesc că nici tu n-ai citit-o.
Colegele mele se uită la mine ca la un alien. Colegii...bat mingea. Am înţeles, nu vă pasă de cărţi. Totuşi, cele mai bune bancuri pe care le ştiu sunt în română, părinţii ne-au învăţat să vorbim prima dată în româneşte, gândim în româneşte, oricât de „americanizaţi” am fi...şi lista continuă. Nu mă bag în filme româneşti, pentru că ne-au dus la un moment dat la „Reconstituirea” şi concluzia generală a fost „Ce porcărie!”. Faţă de teatru sunt însă mai deschişi. Poate pentru că e mai viu şi pentru că a merge la o piesă de teatru e oarecum un eveniment.
N-am cum să greşesc. De data asta nu. De obicei, pun la îndoială multe lucruri în care cred. Nu raportat la părerile celorlalţi; pur şi simplu mă întreb cum e de fapt. Ce-ar fi făcut evreii cu o mentalitate ca a tipei de mai sus?

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Quills

                    

                        "In order to know virtue, we must first acquaint ourselves with vice."

 


vineri, 18 noiembrie 2011

Facebook?

A: Vreau să ne cunoaştem mai bine:)
B: Şi eu:D
A: Ai (cont pe) Facebook?
?! Nu, n-am auzit-o nicăieri, dar cred că la asta se va ajunge cât de curând. Mii de prieteni virtuali, mii de „like”-uri, mii de poze, mii de ore irosite ca să-ţi creezi o identitate, o viaţă socială. De ce? Când poate nici nu eşti în stare să-ţi menţii relaţia cu o mână de prieteni adevăraţi.



                                                    Fotografii luate de pe www.weheartit.com <3

SAŞA, GRIŞA şi ION

                                          
                      Minunat final. Îndrăznesc să spun specific românesc:D

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Maniere


Calea Moşilor. Tramvaiul 21. 7 dimineaţa. Frig, ceaţă, semi-întuneric. Înghesuială, aglomeraţie, oameni morocănoşi, somnoroşi, care s-ar uita urât la tine dacă nu le-ar fi atât de somn. Un nene se ridică să coboare şi un altul îi ia locul.
-Ce faci, domne, nu vezi că nevastă-mea venea să s-aşeze? Nu vezi că e însărcinată?
Nenea care se aşezase se ridică jenat cerându-şi scuze. Nu, nu o văzuse, îi pare rău bla bla...
-Ce-am ajuns, continuă soţul femeii, boscorodindu-l pe celălalt, să iei locu’ la o femeie, şi gravidă. Făăăă, treci aici pă scaun!


miercuri, 9 noiembrie 2011

Revoltă

Nu pot niciodată să mă cert cu cineva pentru mine. Îmi face rău, nu-mi găsesc cuvintele şi mi se pare umilitor atât pentru mine cât şi pentru celălalt „certăreţ”. Dar dacă e vorba să iau apărarea cuiva şi dacă persoana respectivă e într-un conflict cu un grup mai mare de persoane eh, atunci se schimbă situaţia. Nici nu-mi dau seama când mă implic, parcă cineva mi-ar pune cuvintele în gură şi eu le rostesc înainte de a apuca să le gândesc. Şi ăla e momentul când uit că sinceritatea, contrar părerii unui mare diplomat, NU îmi va aduce succese permanente, ci mai degrabă tunete şi fulgere. Cu toate astea, oricât aş încerca, nu mă pot controla să intervin în aceste conflicte. Simt o căldură şi o curiozitate uşoară la gândul că nu m-aş mai putea suporta dacă i-aş lăsa pe ceilalţi să creadă că au dreptate doar pentru că ei sunt mulţi. De fapt, îmi fierbe creierul de nervi văzând cât de uşor ajung oamenii la concluzia asta şi pun la zid pe cel ce îi contrazice. Când se termină, nu-mi mai amintesc ce am zis. Îmi pare doar rău că n-am zis mai multe, pentru că rareori găsesc în mine această forţă pe care o declanşează nedreptatea. Închei cu Nightwish, pentru că ei mă inspiră şi mă calmează. Şi pentru că muzica lor e mai nobilă decât orice aş putea gândi eu, iar dacă dau volumul îndeajuns de tare chiar acoperă ceea ce gândesc.   

marți, 8 noiembrie 2011

Viaţa cu Louie

Desenele copilăriei mele. Şi ale adolescenţei. Leacul împotriva oricărei forme de plictiseală, delăsare, dezamăgire sau indispoziţie. Imposibil de comparat cu ciudăţeniile la care se uită acum copiii. Mi-am amintit de episodul ăsta datorită unei replici: "Puteai să te căsătoreşti cu el, puteai să fii doamna Kazoo, puteam să fiu Louie Kazoo!" Şi eu puteam să fiu Adriana Kazoo, dar mama e femeie deci, prin definiţie, alegerile ei sunt din cale-afară de bizare. Enjoy, voi cei care mai ştiţi încă să fiţi copii.



miercuri, 2 noiembrie 2011

Eu pentru cine votez?

Dacă există un scriitor pe care chiar îmi pare rău că nu am avut cum să-l cunosc, acela este Caragiale. M-am tot întrebat, cu ciudă, de ce nu m-am născut în timpul său, sau de ce n-a trăit dumnealui în timpul nostru. Dar nu aşa oricum, ci să fie un prieten al familiei, un obişnuit al casei, să-l pot lua cu mine la întrunirea la care am mers sâmbătă şi să-i spun, mai în glumă, mai în serios: Vezi, nene Iancule? Nimic nu s-a schimbat.
Nu mă prea omor cu politica. Ceea ce e cam trist fiindcă, mai nou, am drept de vot. Avem câţiva colegi foarte activi, implicaţi într-un soi de colegiu al tinerilor la x partid care ne-au rugat să mergem să-i votăm pentru nu-ştiu-ce-funcţie în colegiu. Personal, m-am dus de dragul unei prietene care candida la preşedenţia colegiului şi care ne-a mărturisit ce important era pentru ea. Fără să-mi bat capul să-i înţeleg motivele, m-am prezentat sâmbătă la sediul partidului-colegiu, sperând să ţină puţin şi să ne cărăm acasă cât mai repede. Vise! Am petrecut cele mai plictisitoare DOUĂ ORE din viaţa mea (exceptând, bineînţeles, orele de contabilitate, despre care încep să cred că sunt o pedeapsă divină :-?) ascultând discursuri care se învârteau în jurul aceloraşi flecăreli plictisitoare despre cum tinerii sunt viitorul acestei ţări, băsescu face o politică murdară – o tanti zicea că puştiul ei de 9 ani a constatat asta-, partidul nostru (adică al lor) va aduce o schimbare, bla, bla, BLA! Au urmat apoi discursurile „tinerilor”, scurte, la obiect şi la fel de pline de clişee. L-am văzut şi pe contracandidatul prietenei mele şi am avut o presimţire tristă de genul: Gogo e o tipă inteligentă, drăguţă şi coerentă, dar fraieru’ ăsta o să câştige(cu toate că avea vreo 17 ani). Nu ştiu de ce am gândit aşa. Există o expresie în franceză care se referă la politicienii aspiranţi, şi anume „un jeune loup”=un lup tânăr, adică un fel de „ar-vinde-o-şi-pe-mă-sa” ca să ajungă unde doreşte. Cam asta îmi inspira tipu’.
Am votat (în sfârşit!) şi aici a început partea hazlie. Votanţii puştiului erau mulţi şi majoritatea fără buletin. Au stat „mai-marii” şi au întors-o pe toate părţile şi au zis „bine, puteţi vota şi fără buletin, dar să aduceţi nu ştiu ce justificări”. Când am terminat, am stat un pic de vorbă cu Gogo, ca să aflu dezamăgită că lupta era pierdută din start:
-La el au venit 60...
-Păi, şi la tine?
-22.
-Dar de unde a găsit atâţia?
-Mită...
Iar eu ca orice om normal, născut, crescut şi „educat” în România o întreb:
-Tu de ce nu te-ai gândit la asta?!
Se uită la mine mustrător şi răspunde:
-De unde atâţia bani, Adriana?
Deci se gândise...Cât le-o fi dat oare tânărul lup?
Când eram lângă uşă, un nene a adus un tip şi a strigat la altcineva din comisie:
-Am mai adus pe cineva. Poate să voteze? E băiatu’lu Cutărescu. 
Bravos naţiune! Halal să-ţi fie!