miercuri, 28 decembrie 2011

Larisa Fiodorovna Antipova

Cred că uneori împrumutăm ceva din semnificaţiile numelui pe care îl purtăm, de parcă, independent de caracterul nostru, numele în sine ne defineşte ca oameni, spune despre noi mai mult decât acţiunile noastre. La asta mă gândeam în timp ce citeam „Doctor Jivago”, la asemănarea dintre Larisa Fiodorovna şi Lara.
Nu prea îndrăznesc să scriu despre cărţi, pentru că sunt alţii mult mai pricepuţi decât mine care pot face asta, dar în cazul de faţă nu e vorba doar de carte, ci şi de persoana care m-a îndemnat, indirect, s-o citesc. Am pornit de la Lara cea adevărată, pe care urmează să o văd în martie, în căutarea eroinei lui Boris Pasternak şi am găsit, oricât de absurd ar suna, aproape unul şi acelaşi spirit, aceeaşi dragoste firească pentru viaţă şi pentru frumos, acelaşi respect pentru om şi pentru idee, aceeaşi forţă interioară în lupta cu realitatea şi acelaşi curaj născut din iubire. De aceea, pentru mine, Larisa Fiodorovna are un singur chip.
                           E posibil ca un personaj literar să influenţeze sufletul cuiva? Dar un nume?

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Altfel de Crăciun

Cu riscul să devin repetitivă, am să postez toate melodiile de Crăciun pe care le cunosc ale Tatianei Stepa, pentru că nu mă pot hotărî care e mai frumoasă. Crăciun fericit, cititorule de Ploi de vară:)






duminică, 18 decembrie 2011

Parada prostului gust

Ceea ce mă face să-mi dau seama cât de copil sunt este faptul că încă mă mir de diverse lucruri, fie ele spectaculoase sau de-a dreptul dezgustătoare. Şi, ce mă surprinde peste măsură este că prostia umană, ca şi universul, cum zicea nenea Einstein, este infinită. Am văzut chestia asta dovedită de mai multe ori decât mi-ar plăcea să recunosc şi nu mă refer la scris, citit, socotit, cultură generală, pe scurt la lipsa de educaţie; eu vorbesc de un soi de educaţie morală...? Nu ştiu cum s-o numesc. Mi-e greu să văd oameni care ridică prostul gust la rangul de atitudine, care transformă în valori propriile concepţii, de cele mai multe ori banale, ridicole, mediocre şi care terfelesc tot ce e subtil, frumos sau demn. Oamenii la care mă gândesc se înmulţesc precum gândacii, dar sunt mai nocivi decât aceste insecte. „ar trebui să nu poată face copii” mi-a zis cineva, mai în glumă, mai în serios. „adică să le interzică prin lege?” „nu, să fie o genă care să-i împiedice să procreeze dacă n-au IQ mai mare de atâta. Dar...de fapt aici nu e vorba de IQ”. Normal că nu e. Ei nu sunt întârziaţi mintal, doar se complac într-o stare totală de ignoranţă, dispreţuind şi insultând orice contrazice modul lor de percepere a realităţii. Asta, în teorie. Iar în practică, imaginaţi-vă un personaj gălăgios, îmbrăcat în culori stridente (se aplică pentru ambele sexe), care nu „şi-o vede” de burtă, cum zice Badea (burta este un articol obligatoriu), cu accesorii bătătoare la ochi şi ahtiat să se dea în spectacol. Prezenţa în sine n-ar fi o problemă dacă în jurul lui nu s-ar afla o mână de cuconete cu aere de „lady” care râd cu o poftă nebună de vulgarităţile pe care le spune şi îl încurajează să continue fluturându-şi genele şi rotindu-şi ochii peste cap de plăcere. Şi, maimuţoiul, evident, continuă; în termeni potriviţi cu situaţia, „se umflă tărâţa în el”. Nu ştiu ce mă îngrozeşte mai tare: „show”-ul burtosului care plezneşte de automulţumire sau entuziasmul adolescentin al unor femei în toată firea care, exceptând momentele umoristice (care umor?!?), devin isterice la cel mai mic comentariu sau sugestie. Şi, da, normal ar fi să eviţi aceste persoane dacă te deranjează, dar uneori nu poţi să pleci, pur şi simplu nu poţi. Şi m-am întrebat timp de o secundă, în timp ce asistam scârbită la scena de mai sus, ce-ar fi făcut profa de română dacă ar fi fost în locul meu. Profa care are un fel de a ne vorbi de parcă ne învăluie, ne vrăjeşte, încât la final nu mai ştim dacă făcea referire la operă, la viaţă, sau la noi. Profa care ştie să fie şi caldă şi tăioasă şi dacă se încruntă o dată la tine, îţi vine să te bagi sub bancă. Şi căutătura n-ar fi o problemă dacă n-ar fi atât de obiectivă şi n-ar avea replica potrivită la momentul cel mai potrivit- mă rog...nepotrivit pentru noi. Eh, ce-ar fi făcut dumneaei dacă ar fi auzit guiţăturile burtosului? E clar că e vorba despre profa din prezent. Cea de anul trecut era o ţaţă fără pereche, un fel de variantă feminină a burtosului, bolnavă de aceeaşi mulţumire de sine, care, corectând teza unui coleg, a exclamat cu hotărâre:
-Aaaa! Roberto! Să mor io dacă îi dau mai mult de 7!

sâmbătă, 10 decembrie 2011

O singură întrebare:




                                                               Unde e zăpada?