sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Tu ce ai face pentru educație?

Am văzut două filme bune în două zile. Unul, acesta,


pare să respecte destul de bine ce-am citit prin presă despre aşa-zisa exorcizare de la aşa-zisa mănăstire Tanacu. Ceea ce e cu atât mai surprinzător pentru că am aflat că Mungiu şi-a inspirat filmul din cărţile Tatianei Niculescu Bran (pe care nu le-am citit). Deci, în mare, informaţiile din mass-media se pupă cu ce-a scris autoarea mai sus menţionată, filmul apropiindu-se, probabil, asimptotic de adevăr. Poate de aceea am avut dificultăţi în a ajunge la partea artistică şi recunosc, m-a impresionat prea puţin. Două lucruri m-au surprins. Pe primul mi-ar fi greu să-l argumentez cuiva întreg la cap, şi anume că am râs cu poftă uitându-mă la "După dealuri". Era, ce-i drept un râs-plâns, un umor împins la absurd, îmi venea sa le lipesc două palme măicuţelor şi să le întreb "voi sunteţi sănătoase!?". Şi apoi, doctoriţa, poliţiştii, parcă te obligau să nu-i iei în serios, dar cred că, de fapt, eu sunt aia sărită de pe fix. A doua surpriză, jocul actorilor. Mi-am propus să revăd filmul subtitrat în engleză, pentru că m-a dat gata accentul personajelor, dar dincolo de asta, nici măcar nu-mi venea să cred că ei doar interpretează. În toate filmele româneşti, mai ales în cele de dinainte de revoluţie, actorii vorbesc ciudat, te prinzi că nu sunt sinceri întru totul (sau o fi de vină sonorizarea?), pe când aceştia jucau cu o naturaleţe strigătoare la cer, dacă pot să spun aşa ceva, judecând după subiectul violent al peliculei. Au fost convingători.

Al doilea film, acesta,

şi-a propus mai curând o poveste "frumoasă" decât una adevărată. M-a pus mai mult pe gânduri acest film pentru că, la drept vorbind, în cazul primului fusesem îndopată până la epuizare cu "cazul Tanacu". (Ciudat cum noi din afară, ne referim la o tânără fată bolnavă ucisă din inconştienţă, ca la un simplu "caz").
Revenind la "Dangerous beauty",scuzaţi spoilerele, dar cred că în viaţa reală protagoniştii ar fi crăpat. E interesant, însă, felul în care este prezentat statutul curtezanelor. Mai mult decât "lucrătoare în sexul comercial" (definiţia nu îmi aparţine!) erau de departe cele mai inteligente, educate şi influente femei ale epocii lor. Acum, nah, mi-e greu să cred că doamnele din înalta societate erau atât de ignorante pe cât arată filmul, dar undeva trebuie că o distincţie se făcea. În Bel-Ami (pe asta am citit-o) era totuşi o "lady" contesa aia al cărei nume nu mi-l amintesc şi care îi scria articolele lui Georges Duroy, dar asta se întâmpla vreo două sute de ani mai târziu. Trecând peste gravele mele lacune de istorie şi cultură generală, tu cât de departe ai fi mers pentru cunoaştere? Tu, cititoareo.

marți, 30 octombrie 2012

Marketingul persoanei

Eh, uite asta n-am învăţat până acum, nici la orele de marketing din liceu şi nici în altă parte, pentru că n-am avut de luptat, la drept vorbind, pentru nimic, în adevăratul sens al cuvântului. La slujbele de vară pe care le-am mai avut nu m-a întrebat nimeni dacă aş face sacrificii pentru carieră şi care ar fi acelea sau ce mă satisface pe plan profesional. Mă întreb dacă foştii mei colegi, acum studenţi la Marketing, la ASE chiar, învaţă cum să-şi promoveze imaginea. E a doua, pardon, a treia oară în mai puţin de o lună când mă confrunt cu  întrebări de tipul da' de ce să te luăm pe tine? da' ce ne oferi tu şi nu găsim la alţii? ce te recomandă? ne poţi spune atâtea calităţi şi atâtea defecte? Tot în luna asta am constatat că nici să fii prea sincer nu e o variantă fericită. Da' crezi că eşti potrivit pentru chestia asta? Tu ce crezi? Dacă nu mă consideram potrivită aş mai fi irosit timp - al meu şi al vostru - prezentându-mă la interviu!? Nu prea ştiu cum să mă descurc cu "lauda" asta de sine, care e de fapt un lucru perfect normal. Mă rog, nu în lumea mea. Eu tac şi fac. Şi de multe ori am avut rezultate mai bune chiar decât cei care anunţau dinainte ce buni vor fi. Şi atunci? Plus că, să fim serioşi, cam cât de obiectiv poţi fi? E ca şi cum m-aş uita la teleshopping. "Produsul nostru este hiper-ultra-mega-performant. Dacă îl comandaţi în următoarele 5 minute, primiţi bonus şi cuţitele pentru fărâmiţat alimente tari, iar dacă sunteţi printre primii o sută de cumpărători intraţi automat în tragerea la sorţi care vă poate aduce marele premiu, o vacanţă romantică în Grecia (musai să fie "romantică", altfel nu sună bine)." Cam aşa şi noi ăştia de ne căutăm fie locuri de practică, fie vreo slujbă în cine ştie ce monstru de companie.
Şi da, ştiiiiiu, am descoperit şi eu apa caldă şi mersul pe jos.

duminică, 21 octombrie 2012

Tu ce ai fi făcut?

Acum o săptămână am trecut prin parcul de la Unirii în drum spre autobuz şi am văzut pe bancă o femeie care plângea singură un plâns liniştit. Era legată la cap şi se uita în gol rumegându-şi tăcută durerea. Nimeni n-o lua în seamă. M-am oprit la vreo o sută de paşi de ea întrebându-mă dacă ar avea sens să o întreb ce o supără. Am stat un pic pe loc enumerându-mi în minte motive pentru care ar trebui să o las în pace. Poate voia totuşi sa fie ignorată, n-aveam cu ce să o ajut, iar eu am reacţii din cele mai bizare când nu ştiu ce să fac, s-ar fi putut chiar să zâmbesc prosteşte din neputinţă, aşa că am procedat ca restul trecătorilor grăbiţi, deşi eu nu mă grăbeam nicăieri: m-am făcut că plouă şi mi-am văzut de drum. M-am temut. Asta la o săptămână după ce am asistat la o scenă dezgustătoare în autobuz. Un bărbat zbiera ca apucatul la o femeie cu un copil, pentru ca respectiva mamă nu-l putea calma pe micuţul care scâncea, fără să facă prea mult zgomot. Rezultatul a fost că, din pricina agitaţiei, copilul a început de-a dreptul să plângă. Nenorocitului nu-i mai ajungeau insultele, cum că toate lăturile au venit în Bucureşti, că ăsta e poporul român, nevastă-sa, evident, îi ţinea isonul. Atunci m-a "lovit" pe mine revelaţia că, da, ăsta e poporul român. Poporul român care stă şi se uită la un cuplu în vârstă care insultă o mamă şi nu zice nimic. Cam ăştia suntem. O bătrână s-a trezit chiar să-l susţină pe bărbatul în cauză, spunând că "uite, nici măcar nu plânge, mârâie intenţionat". Să nu te ia greaţa când le vezi pe femeile astea făcându-şi cruci fără număr când trec pe lângă o biserică? Şi nu, nu era o femeie a străzii care îşi trimite copilul la cerşit mai târziu. Era tânără, curată şi nu a răspuns la discursul gunoiului care îi scuipa insulte. Din nou, resemnarea.





sâmbătă, 6 octombrie 2012

Descoperiri

"Nesimţirea e un must în CV-ul oricărui bucureştean". Cugetarea nu îmi aparţine, e a cuiva drag mie, care are obiceiul să mă aducă de multe ori cu picioarele pe pământ, când încep eu să mă alarmez aiurea în idei despre nedreptate, ipocrizie, laşitate, fandoseli din astea fără rost. Georgiana speră că bucureştiul o va schimba, şi nu de analfabetă am scris fără majusculă. Nu cred că are nevoie de schimbarea asta. R. nu e aşa, nici dna O. şi niciunul din oamenii pe care îi admir şi cărora aş vrea să le semăn măcar puţin la maturitate...Poate e totuşi utilă, o supapă împotriva amărăciunii, dar nu când devine o armă îndreptată către cel slab. Iar fac asta...naivităţi. Am citit undeva despre o poveste din Biblie în care, pe scurt, un sfânt îi cerea permisiunea lui Dumnezeu să cruţe o cetate întreagă de nenorociţi pentru că acolo se afla un suflet care nu merita să fie distrus. Unul singur. Chiar merităm aşa ceva? Să fim salvaţi cu milioanele, doar de dragul câtorva inşi? Mai pe româneşte, lor ce le iese din asta? Gloata oricum îi calcă în picioare.

Şi ceva care nu se leagă de nimic din ce-am scris, decât poate de cei puţini şi buni.

marți, 2 octombrie 2012

Era amuzant

liceul, abia acum îmi dau eu seama de ce toată lumea îi duce dorul. Îţi plăcea, nu-ţi plăcea de toată lumea, ştiai la ce să te aştepţi, te prinsesei care era mersul lucrurilor, eram acolo toţi zâmbet lângă zâmbet, nerv lângă nerv, plictis lângă plictis. Cuiva tot îi păsa de tine, eram prieteni la rele, ne certam, ne împăcam, îşi mai băteau profii joc de noi, le-o întorceam când ni se acrea de-a binelea, şi ia 4 ani acum de unde nu-s. Îmi lipseşte până şi circul care se numea oră de contabilitate, şi paznicii cu care ne certam că ne cereau degeaba legitimaţiile, fumul din băi pe care-l tăiai cu cuţitul, toate prostiile astea care ne enervau şi ne uneau totodată. Azi în drum spre facultate nişte fete râdeau de se prăpădeau în autobuz. Avea dreptate cine zicea că lumea te mai iartă de crimă, dar de fericire niciodată. O tanti se zgâia strâmbându-se la ele, parcă şi eu le priveam cu ciudă, pentru că, momentan, n-am cu cine să râd pe drumul spre facultate, dar...hei! n-am cu cine să râd nici acolo. Asta îmi lipseşte cel mai mult - râsul. Râsul ăla bolnăvicios şi molipsitor pe care îl auzeau Bianca si Corina din cealaltă parte a clasei în ore din banca mea. Nu mă prea încălzeşte cu nimic să ştiu că şi alţii se simt la fel, m-aş bucura chiar să ştiu că foştii mei colegi o duc mai bine la capitolul ăsta, dar ce ştiu e că o să treacă, la un moment dat. Mi s-a tot zis asta, e un adevăr general valabil. Foarte interesantă reacţia unor colegi de-ai mei, când le zic că eu sunt din Bucureşti, aşa, uşor dispreţuitoare. Deşi nu e vina mea că m-am născut şi că locuiesc aici.

marți, 25 septembrie 2012

luni, 17 septembrie 2012

Lucid



Niciodată n-am fost sentimentală, întotdeauna m-am lăsat ghidată de o latură raţională, lucidă – mi-a spus cineva la un moment dat- şi aşa te văd şi pe tine.” Ar fi trebuit să o întreb atunci pe cea care îmi vorbea de ce ar fi acesta un motiv de mândrie. De ce nu ar fi un handicap, pentru că eu aşa îl simt, ca pe o neputinţă, ca pe o jumătate de măsură; de ce e un lucru bun faptul că raţiunea mea este atât de puternică încât să terfelească toate problemele ne-raţiunii, să şteargă cu ele pe jos. Bătălia inimii pierdută din start. Lupte prea scurte şi fără însemnătate. Un singur învingător şi mereu acelaşi învins, iar eu nu sunt de partea niciunuia dintre ei. Sunt veşnic neutră, fără să am vreo clipă impresia liniştii, sunt teren de bătaie pentru un război unde mereu sufletul va fi depăşit numeric, depăşit în argumente, în forţă armată, departe de a avea vreo strategie clară, târându-se la nesfârşit în defensivă, incapabil de atac. 


vineri, 7 septembrie 2012

M-am înscris la SuperBlog!

Pentru că am văzut pe blogul Anei și m-a făcut curioasă. Și pentru că e prima dată când mă încumet să mă înscriu, înghițind un pic în sec, fiindcă nu prea știu la ce să mă aștept, într-un asemenea concurs. Sper să fie interesant și să propună subiecte "abordabile". Seara bună!



sâmbătă, 18 august 2012

Faith in music: restored

În muzica românească, mai precis, datorită acestor piese, care n-au nicio legătură cu bâţâiala comercială şi "populară" de la ora actuală.






 Şi pentru că am întâlnire cu marea peste puţin timp...


marți, 7 august 2012

"Bocet pentru Tatiana" de Adrian Păunescu

Se-aliniază ştirile atroce,
  Sub care omul bâjbâie înfrânt,
 Şi, Doamne, cum peste 
această voce
Accepţi să pună un gropar pământ?

De-un timp încoace, farsa 
ne îngână,
În permanentă stare de război,
Purtăm în palme propria ţărână
Şi ne mirăm că seamănă 
cu noi.

Şi, Doamne, se acutizează rana
Şi te-am ruga, ai grijă, 
dacă vrei,
S-o ţii în preajma Ta pe Tatiana,
Punând pământ de flori 
pe vocea ei.

Învaţă însăşi ploaia să 
murmure
Un cântec trist, dar moartea-i spune "Taci",
Copacii rătăcesc fără 
pădure,
Pădurea moare fără de 
copaci.


vineri, 27 iulie 2012

Nume

-Bună ziua, i-am dat administratoarei care făcea încasări joi, nu din prea mare drag, cât dintr-un rest de politeţe rămasă în cine ştie ce colţ al conştiinţei mele.
-Bună, mamă!
Pauză. Apoi:
-Teo a intrat la buget, îmi zice cu faţa radiind de încântare.
Teodora, nepoata ei, cu care mă jucam la scara blocului când eram mică, în lipsă de alt anturaj. Mă vede că o privesc confuză, plictisită. Mă interesa foarte puţin spre deloc, motiv pentru care, de fapt, nici n-o întrebasem ce a făcut odorul ei. Adaugă, cu aceeaşi mândrie:
-La medicină.
Schiţez un rânjet şi un "felicitări" convenţional şi îmi văd de drum.
De ce mă lasă rece? pentru că de câte ori mă întâlnesc cu această fată, simt nevoia să mulţumesc cuiva de sus de tot pentru toţi oamenii inteligenţi şi de bun-simţ pe care îi cunosc şi cu care pot dezbate diverse chestii. Nu că ea ar fi proastă, departe de mine acest gând, dar are o părere atât de bună despre ea, pe care mi-o împărtăşeşte cu atât de multă consecvenţă, încât eu mă întreb sincer cu ce dracu' am greşit de a trebuit să-mi intersectez drumul cu al ei în ziua respectivă.
Este doar una din patru fete pe care le cunosc şi care poartă numele de Teodora. Cunosc e mult spus, dar...e aşa de ciudat. Sunt atât de diferite, credeam că numele are o înrâurire specială asupra firii cuiva, dar ele îmi dezmint convingerea asta. Dacă mă gândesc totuşi mai bine, singura trăsătură pe care o au în comun toate patru este ambiţia, încăpăţânarea. În rest, dacă le-aş defini pe fiecare printr-o singură caracteristică dominantă (deşi e greu!) ar fi, pe rând, sensibilitate, spirit rebel, conştiinciozitate şi, în cazul vecinei mele, o nemărginită iubire de sine.
Uneori, merg pe stradă şi simt brusc un parfum trecând pe lângă mine, pe care nasul meu îl identifică îaintea mea ca aparţinând unor oameni pe care îi ştiu, poate chiar îi îndrăgesc. Mă întreb prosteşte, pueril, ca şi cu numele, cum îndrăznesc să poarte acelaşi parfum. Pentru mine devin sacre nimicurile astea, care, în fond, nu ne definesc. Cu atât mai mult cu cât asupra numelor chiar nu avem nimic de zis...
Ştii, cred că am găsit în Paler ce ai găsit tu în Cioran. Da, cu tine "vorbesc". Faptul că exprimă cu atâta uşurinţă lucruri apăsătoare de care ne lovim toţi, dar pe care nu ştim să ni le explicăm. Îţi ziceam de doamna O., de setea ei nestăvilită de a iubi dincolo de sine, ca să descopăr în "Scrisori imaginare" o cugetare care spune, cu aproximaţie, că adevărata glorie este dreptul de a iubi fără măsură. Dacă ai şti de câte ori m-am întrebat în ultima vreme dacă am vreun drept să duc dorul anumitor persoane!... Poate câteodată cărţile ne aleg pe noi, exact la timpul potrivit, şi nu noi pe ele, cred că am citit asta şi pe blogul cuiva. Ce părere ai?

marți, 24 iulie 2012

Cum?

Să te simţi de parcă ai pierdut ceva şi să nu ştii ce. Să n-ai idee unde să-l cauţi şi să nu ai nici măcar siguranţa că găsindu-l, te vei simţi mai bine.

joi, 12 iulie 2012

-depersonalizare? - cu plăcere:)

Te-ai trezit vreodată dezgustat de sine? Nu de sine, nu de "tine", ...nu ştiu cum să-ţi spun. Să fii atât de detaşat încât să-ţi provoace silă propria persoană, dar să o priveşti cu ochii unui străin. Să te uiţi într-o oglindă a ta interioară, să-ţi vină greaţă privindu-te, dar să-ţi zici "ăsta nu sunt eu"-  prin urmare mă pot afunda liniştit în continuare în mocirlă...să nu te regăseşti în ceva al tău, dar să te autosugestionezi, "e în regulă, pot să ies oricând" şi să ştii că nu poţi - să nu-ţi pese totuşi...Ai simţit vreodată că nu-ţi mai aparţii, dar că asta e o binecuvântare, pentru că oricum nimic nu te mai lega de vechiul "tu"? Sau că nu te mai găseşti, dar, din nou, să te lase rece chestia asta, pentru că...fir-ar să fie, dacă nu te-ai căutat cum naiba să găseşti ceva?! Să cauţi ca să găseşti ce? Nimic?! Păi pentru nimic pot să nu mă mai obosesc...Ai observat vreodată cât de tolerant poţi fi în raport cu tine? Nu toleranţă obişnuită, nu, e toleranţa aia care iartă orice din indiferenţă. "E, hai, că nu e chiar aşa de rău" - să-ţi zici asta şi culmea! s-o crezi deşi ştii bine că celălalt "tu" te-ar căsăpi dacă ar mai avea vreun pic de forţă să te contrazică...să-ţi pese de orice, mai puţin de mizeria din tine, să ştii că se va curăţa singură, iar dacă nu...ei bine, asta e! Să te ignori, aşa cum ignori o insectă care îţi bâzâie în creieri când citeşti...o auzi (dar nu o asculţi)...eh, dă-o încolo, o să moară singură, fără s-o "ajut" eu.


duminică, 8 iulie 2012

Prea multă prostie...

Încep să cred că cea mai importantă lecţie pe care o învăţ zi de zi este că prostia nu are limite, zicea bine cine zicea aşa...Da, bine, errare humanum est, dar uneori chiar n-ai voie să greşeşti. Pentru că prostia ta (sau neatenţia, sau dezinteresul etc, variante cu acelaşi sfârşit) nu te doare pe tine, iar dacă te doare, o meriţi! Nu, nu, îl doare pe altul şi îl îmbolnăveşte de nervi. Şi e cu atât mai trist faptul că e un anume gen de prostie care nu se poate corecta, nu se loveşte de graniţe sociale, culturale, lingvistice, rasiale, sexuale...este infinită, generală, individuală şi totuşi universală. Şi de multe ori nu se pedepseşte, fiindcă "a greşi e omeneşte". E aşa uşor să te foloseşti de scuza asta, e prea uşor, e prea banal, prea "mainstream"... să calci în picioare munca unor oameni (e adevărat, o perioadă scurtă de timp, până la constatarea şi corectarea greşelii- dacă se întâmplă aşa) încât îţi vine să crezi că prostia e de fapt unitatea de măsură a normalităţii.
Şi o melodie total off-topic...:


Cum lupţi cu prostia? Ajunge educaţia? Îmi răspunde şi mie cineva?

sâmbătă, 30 iunie 2012

Despre superstiţii, din oraş


Bunica mea, mama mamei, a murit acum 7 ani. Biserica sau religia sau, mă rog, legea creştinească spune că trebuie să i se facă nuş' ce fel de slujbă, pomană, ceva de acest gen atât acasă cât şi la cimitir, motiv pentru care soţia unchiului meu, mătuşa mea, cumnata mamei (ce de precizări inutile!) a făcut o vizită bunicii mele la cimitir. Stupoare! Un muşuroi uriaş, dezgustător, de furnici şi-a găsit domiciliu pe mormântul bunicii şi nu orice fel de furnici, nu, nu, nu, unele mari şi carnivore de ţi-e şi frică să te apropii de ele să nu te înghită de viu ş-apoi să se scobească şi în dinţi ca în desenele animate. Scârbită până în măduva oaselor şi amărâtă de aşa descoperire mătuşa mea a găsit o explicaţie cât se poate de logică pentru apariţia bestiilor: mamaie a făcut vrăji când trăia.
-!?!
Da, recunoaştem şi eu şi mama că bunică-mea avea un obicei tare hazliu să meargă de la biserică (era tare credincioasă!) la ghicitoare şi "viţă-versa", dar... de la asta până la vrăji? ntz ntz ntz...în fond, ce diferenţă e între horoscopul de azi şi ghicitul de atunci, că doar sunt "instrumentele diavolului" amândouă, cum probabil sunt şi furnicile de la mormântul bunicii. Nu mă miră că oamenii au o imaginaţie atât de puternic înrădăcinată în arhaic, nu mă miră nici că e vorba de o rudă a mea, chiar dacă prin alianţă, nu, nicidecum. Ce mă surprinde este că această femeie este contabil, a învârtit bani (virtuali sau nu) toată viaţa ei, şi ce poate fi mai concret decât banii "pă" lumea asta? A citit foarte mult, îi place să citească şi are o gândire lucidă şi o judecată sănătoasă...de obicei. Când vine însă vorba de religie, toată cultura şi inteligenţa ei se topesc de parcă nici n-ar fi fost. Bineînţeles, eu şi mama am profitat de ocazie să ne amuzăm un pic pentru că, e ştiut, ce se naşte din pisică tot şoareci mănâncă, deci nu era să se supere pe mine tocmai ea, când am comentat după cum urmează:
-Ia stai aşa...vrăji? Mda...cimitir, pâmânt, "îngrăşământ organic", vrăjile erau explicaţia cea mai plauzibilă pentru o armată de furnici. Şi ce ziceai că vrea cu mamaie?
-Cică s-o scoată, şi să-i facă popa o slujbă.
-S-o scoată? De ce, s-o aerisească?
-Nu ştiu. Oricum i-am zis şi Marianei: "Soro, io nu vreau s-o văd pe mama altfel decât ultima oară când am văzut-o." Şi aşa unchi-tu a pus o placă de ciment pe mormânt, cum vor ei s-o ridice?
-O placă?! Deh, să nu fugă...Şi Mariana ce-a zis?
-Ce să zică...mai mai s-o convingă, deşi când am auzit şi eu şi ea am înţepenit: CE?!? Mama afară?! (îmi e imposibil să redau expresia maică-mii când s-a maimuţărit mirându-se cu o pereche de ochi mari, din nou ca în desenele animate, care m-au făcut să mă tăvălesc pe jos de râs.)
Această a doua mătuşă, sora mamei (ca în Caragiale, famelie mare ş.a.m.d), are un simţ al umorului la fel de negru. Întrebată la moartea bunicii de un vecin nevinovat care o vedea că face curat de zor, dacă o mută din nou pe mamaie, neştiind că a murit, ea a răspuns cu dezinvoltură:
-Da! la Berceni 2:)
Arta supravieţuirii: a face haz de necaz.





duminică, 17 iunie 2012

Leac împotriva insomniilor:

eseurile de la subiectul III. De ce nu m-am gândit oare mai din timp? Cărţile, lectura au ajuns să-mi fie necesare cum îmi sunt oamenii. De fapt, aş alege bucuroasă o carte în locul multora dintre ei, dar nu pot să învăţ nici de frică operele pentru bacalaureat. "Pentru că nu ţi s-au explicat cum trebuie..." mi-ar spune cineva cu o urmă de amărăciune amestecată cu compătimire pentru puţina mea lipsă de înţelegere...
Aş vrea să fiu gând, să zbor nestingherită în preajma celor de care mi-e dor, să nu mă împiedic în spaţiu şi timp - mai ales în timp -, să le pot sufla la ureche, neştiută de nimeni, frumuseţe, dragoste, muzică. Mi-aş dori să-i pot îmbrăca în cifre, pentru că e atâta căldură în cifre, atât confort şi linişte în ipoteză, concluzie şi demonstraţie. Ştii de la ce-ai plecat şi la ce vrei să ajungi, lucru care în viaţă nu se întâmplă decât foarte rar, şi uneori devine rutină. Ar trebui să ne putem descrie în cifre. Să simţim în cifre. Sau măcar în game, în note muzicale, pentru că, oricum, muzica e tot un fel de matematică. Mă întreb cum ar fi să nu avem nevoie de cuvinte, să nu ne mai doară.


marți, 12 iunie 2012

Random

Momentul acela ciudat când o privire spune mai mult decât o mie de cuvinte nu e întotdeauna în favoarea noastră. Cum să facem să nu ne dăm de gol?
*
Mă amuză şi mă înduioşează să văd copii întrebând cât e ceasul, copii mititei de 4, 5, 6 ani. Timpul e ultimul lucru care ar trebui să-i intereseze; e la discreţia lor.  
*
Cea mai mare insultă pe care i-o poţi aduce unui om orgolios care îţi oferă cu insistenţă ajutorul lui, deşi tu nu i l-ai cerut, este să-l refuzi. Cu aceeaşi încăpăţânare cu care el îţi îndeasă pe gât porţii de generozitate inutilă. Şi după ce a înţeles că nu ai nevoie de el, urmăreşte-i ego-ul zvârcolindu-se în chinuri...

sâmbătă, 2 iunie 2012

Citindu-te...


Să citeşti o carte pe care ţi-a recomandat-o cineva drag e ca şi cum ţi s-ar da voie să-ţi vâri puţin nasul în unul din ungherele sufletului său. Şi te temi un pic înainte de a o începe...dacă nu-ţi va plăcea? Apoi descoperi că îţi place, nu te identifici cu subiectul, cu ideile, poate cu personajele, nu te identifici cu nimic, şi totuşi îţi este apropiat totul pentru că acolo îl regăseşti pe celălalt. În mijlocul gândurilor cuiva care acum respiră infinitul te trezeşti îndrăgostit de cuvinte, de toate cuvintele, de toate întorsăturile de frază pentru că ele aduc lângă tine pe cel sau cea care le-a citit înaintea ta. Cuvintele topesc timpul – dintre tine şi cel care le-a scris - şi spaţiul care te desparte de cititorul drag la recomandarea căruia ai pătruns în universul unei anumite cărţi. Şi nu topesc doar spaţiul fizic, ci şi pe cel emoţional. Înţelegi dintr-o dată, citind, lucruri pe care nu le-ai înţeles nici chiar discutând cu persoana respectivă. Şi mulţumeşti...cărţii, celui care a scris-o, cuvintelor, celui sau celei care te-a îndrumat către ele şi către puţin din sinele său. 



sâmbătă, 26 mai 2012

Iubitorilor de ploi

aş fi vrut să le spun acum câteva zile că ploaia poate fi tandră, jucăuşă, prietenoasă, şi nu doar complicele singurătăţii...Între timp am traversat oraşul prin băltoace care-mi ajungeau până la genunchi şi  m-am trezit într-un metrou din care ieşea abur şi în care aproape toate becurile erau arse. Bineînţeles că imaginaţia mea (sau poate memoria) bolnavă a început să-mi amintească de toate accidentele cu trenuri despre care auzisem, Kaprun, Eurotunelul ş.a.m.d, în vreme ce unii făceau haz de necaz spunându-le cunoscuţilor la telefon că "a luat foc metrou', poate murim aicea" (nemaipomenit acest obicei al românilor de a înflori, dar poate nu e doar al românilor...). Ce m-a scârbit de-a dreptul a fost să aud pe cineva (o femeie, din păcate - una tânără) întrebându-se cu ciudă "de ce a trebuit să se întâmple pe linia asta?". Mă întreb dacă şi-o fi înghiţit cuvintele când a văzut că singura variantă a fost să se folosească cealaltă linie pentru ambele sensuri. Totuşi, în ciuda inundaţiilor, a canalizării mizerabile şi a recoltelor distruse, postarea o gândisem pentru iubitorii de ploi...






miercuri, 23 mai 2012

Enigmatică prefaţă

Serios? Asta a fost tot?!? Dar abia începuse să-mi placă. Cum ce? Liceul...
Ce mă mai lăudam eu că o să iau peste picior pe cine am să văd plângând la premiere. N-am făcut-o că deh! m-am simţit cam aiurea să realizez că se termină - cu toate că încă nu conştientizez. După festivitate - discursuri. "Când am intrat în clasa a 9a...timpul era răbdător cu noi. Acum se pare că timpul nu mai are răbdare". Râsete, că era pe post de glumă. Bietul Moromete! La aşa ceva nu s-ar fi aşteptat.
Şi ce dacă ne pare rău? Viaţa de-abia acum începe, mi-a zis cineva. Şi mi s-a mai spus să fiu realistă, că trebuia să se termine. Şi am reţinut eu din diverse surse că părerea asta de rău nu trebuie exprimată. Ceea ce simţim e musai să rămână în noi, pentru că aşa e demn. De fapt, am trăit-o pe pielea mea în unele momente când am pus în cuvinte ceea ce simţeam şi da, a sunat ridicol. Probabil singura scuză pe care o avem şi care ne salvează de la ridicol e vârsta.
Cea mai ciudată senzaţie: să simţi că trăieşti în trecutul altcuiva, nici măcar al tău; să nu poţi trăi prezentul în prezent; să te priveşti din afară şi să nu te recunoşti, să nu recunoşti timpul din jurul tău. Parcă aş vrea să înduplec pe cineva citându-i versurile lui Nichita Stănescu:
"Mai lasă-mă un minut
Mai lasă-mă o secundă
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp."








miercuri, 16 mai 2012

Did you ever know that you're my hero?

If friendship is your weakest point, then you are the strongest person in the world. - Abraham Lincoln
Nu ştiu care e cel mai slab punct al meu, dar prietenia sigur e unul din cele mai slabe. Mă face asta puternică? Nu. Ar fi trebuit să fiu Hulk al sufletelor până acum.
Tata mi-a zis când eram mai mică să am întotdeauna prieteni de la care să am ce învăţa. Păi, da, dar dacă se ghidau şi ei după principiul ăsta? Nu m-ar mai fi vrut pe mine prin preajmă.
Ce-am învăţat de la prietenii mei cel mai recent? Că sufletul e un puţ fără fund. Şi că unii se afundă în el ca într-o plapumă de nor şi se sufocă şi nu mai pot ieşi de acolo, pentru că s-au obişnuit să respire întuneric. Iar eu nu pot să-i scot, asta mă umple de greaţă faţă de mine: să mă ştiu inutilă în prezent, şi mai mult decât atât, să realizez cât de inutilă am fost în trecut, să mă aflu în situaţia de a nu fi ştiut să ascult şi să privesc aşa cum ar fi trebuit şi să mă întreb obsesiv cu o voce separată de sine: dar dacă ştiai, ai fi putut face ceva? Mă îngrozeşte să-mi răspund că nu. Nu poţi ajuta pe cineva care nu vrea să fie ajutat. Eu nu sunt doctorul Breuer şi prietenii mei nu sunt Nietzsche. Mi se pare firesc să existe lucruri care să mă doară pe mine, fiindcă le merit cu vârf şi îndesat, dar mă revoltă, mă exasperează să văd că lucruri cu adevărat dureroase se întâmplă, independent de mine, unor persoane la care ţin şi care nu le merită sub nicio formă. Sunt legată de mâini şi de picioare în faţa unei forţe psihice extraordinare. Ceea ce mă îngrijorează, de fapt, e că forţa asta e însoţită de o sensibilitate pe măsură, care adânceşte tot mai mult puţul şi norul şi întunericul...











You're everything I wish I could be
I could fly higher than an eagle
'Cause you are the wind beneath my wings

sâmbătă, 12 mai 2012

Ură

Dacă-aş fi trăsnet v-aş trăsni,
V-aş îneca dacă-aş fi apă,
Şi v-aş săpa mormântu-adânc
Dac-aş fi sapă.
Dacă-aş fi ştreang v-aş spânzura,
Dacă-aş fi spadă v-aş străpunge,
V-aş urmări dac-aş fi glonţ,
Şi v-aş ajunge.
Dar eu, deşi rămân ce sunt,
O voce-adâncă îmi murmură
Că sunt mai mult decât orice,
Căci eu, sunt ură.

                                                             Alexandru Macedonski

sâmbătă, 5 mai 2012

Nu-mi vine să cred că trăiesc aici

Candidaţii la primăria capitalei:
Sorin Oprescu
Nicuşor Dan
Silviu Prigoana
Irinel Columbeanu
George Becali
Mariana Moculescu
Sânziana Buruiană
Ioana Popescu
Monica Tatoiu

Ar fi amuzant, ar fi al naibi de amuzant, dacă n-ar fi, de fapt, trist în esenţă...
Mai multe detalii despre instituirea prezenţei obligatorii la slujbele de duminică şi despre taxa pe kg în plus şi pe înşelatul nevestei, aici.


sâmbătă, 21 aprilie 2012

Plecată prea devreme

Dacă Tatiana Stepa ar mai fi trăit, ar fi împlinit astăzi 49 de ani. Nu ştiu să spun, nici măcar să scriu cuvinte mari despre ea. Mi se pare că e mai presus de ele. Am învăţat, ascultându-i muzica şi aflând despre boala care o măcina treptat, că forţa psihică şi cea fizică sunt foarte puţin influenţate una de cealaltă. Şi am mai învăţat, şi încă  învăţ asta de la oamenii din jurul meu, că nu există nimic nicăieri care să mă îndreptăţească vreodată să spun "nu (mai) pot".


"Eu cred că nu aş putea să trăiesc fără muzică. Cred că nu se poate trăi fără muzică, fără sunet, fără cuvânt, fără cărţi, fără ce te ajută pe tine spiritual, pentru că, până la urmă, cu asta rămâi. Cred că astea sunt: muzica, prietenii, familia, cărţile..."


"Cred că sunt multe lucruri care te pot face fericit; lucruri simple, dar pe care trebuie să le vezi; un cântec, o poezie, un copil jucându-se, un copac, iubirea în toate formele ei; orice loc îmi prinde bine dacă găsesc în el ceva care să mă bucure, să mă emoţioneze, să-mi facă bine."


 "Iubirea este ceea ce te ţine în viaţă, iubirea este cea care mută munţii, iubirea este acel ceva pentru care devii mai bun, mai curajos, mai drept, iubirea cred că este viaţa însăşi."



miercuri, 18 aprilie 2012

"Un oraş mort e un oraş fără evrei."

N-am zis-o eu, ci Cioran, în "Ispita de a exista". Eu doar mi-am amintit acest citat, şi cartea, în timp ce mă uitam la "Pianistul".  Iată ce mai spunea Cioran: 

« A fi om e o dramă; a fi evreu este una în plus. De aceea, evreul are privilegiul de a trăi de două ori condiţia umană. El reprezintă existenţa prin excelenţă separată sau, pentru a folosi o expresie prin care teologii îl califică pe Dumnezeu, este absolut-altul.
Conştient de singularitatea sa, o are-n minte neîncetat şi niciodată nu uită de sine; de aici aerul lui stingherit, crispat sau afişând o falsă încredere de sine, atât de frecvent la cei ce poartă povara unei taine, în loc să fie mândru de obârşia lui, să şi-o înscrie pe frunte, s-o strige-n gura mare, el o ascunde: ci soarta lui, fără pereche, nu-l îndreptăţeşte oare să privească de sus gloata umană? Dacă e victimă, răspunde-n felul lui, ca un învins sui generis. »

« Se înrudeşte în multe privinţe cu şarpele, din care a făcut un personaj şi un simbol. Să ne ferim a crede însă că ar avea un sânge tot atât de rece: ar însemna să nu-i cunoaştem adevărata fire şi entuziasmul, puterea de a iubi şi urî, aplecarea spre răzbunare sau excentricităţile milosteniei sale. (Anumiţi rabini hasidici nu-s cu nimic mai prejos decât sfinţii creştini.) Excesiv în toate, eliberat de tirania peisajului, de neroziile înrădăcinării, fără legături, acosmic, e omul ce nu va fi niciodată de aici, omul venit de aiurea, străinul în sine, şi care n-ar putea vorbi, fără să fie suspect, în numele pământenilor, al tuturora.
Să le exprime sentimentele, să le fie purtător de cuvânt şi dacă încearcă s-o facă, ce misiune! Nu va putea stârni, ridica sau conduce nici o mulţime: rolul de tribun nu-l prinde. Va fi luat la rost pentru părinţii, pentru străbunii îngropaţi departe, în alte ţări, pe alte continente. Fără morminte de care să profite, fără moaşte de pus în vitrină, fără să poată fi heraldul vreunui cimitir, el nu reprezintă pe nimeni, decât pe sine, numai pe sine. E cu ultima lozincă pe buze? E printre cei care au pornit o revoluţie? Se va vedea îndepărtat în chiar momentul când ideile sale triumfă, când vorbele lui devin articol de lege. Dacă slujeşte o cauză, nu va ajunge să-i mai guste roadele. Vine o zi când, cu speranţele înşelate, o va contempla ca spectator. Apoi o să slujească altei cauze, cu decepţii nu mai puţin amare. Schimbă o ţară cu alta? Drama lui reîncepe: exodul îi este temei, certitudine, cămin. »

« Când bisericile vor fi pentru totdeauna părăsite, evreii vor intra în ele sau vor construi altele, noi, ori, şi mai probabil, vor înălţa crucea pe sinagogi. Până atunci, pândesc momentul în care Isus va fi abandonat: or să vadă atunci, în el, pe adevăratul Mesia? Vom afla la sfârşitul Ecclesiei..., căci oricum, dacă nu se vor prosti pe neaşteptate, nu vor găsi cu cale să îngenuncheze alături de creştini şi nici să gesticuleze împreună cu ei. L-ar fi recunoscut pe Cristos dacă popoarele nu l-ar fi acceptat deja, făcând din el un bun comun, un mesia de export. »

« De-a lungul întregului Ev Mediu au fost măcelăriţi pentru a-l fi crucificat pe unul dintre-ai lor... Nici un popor n-a plătit atât de scump un gest nechibzuit, dar explicabil şi, la urma urmelor, firesc. Aşa cel puţin mi-a apărut în ziua cînd am urmărit, la Oberammergau, spectacolul „Patimilor", în conflictul dintre Isus şi autorităţi, publicul înlăcrimat îi ţinea partea, fireşte, lui Isus. Căznindu-mă să fac la fel, dar fără succes, mă simţeam singur în toată sala aceea. Ce se-ntâmplase? Asistam la un proces în care argumentele acuzării mă impresionau prin justeţea lor. Anna şi Caiafa întruchipau în ochii mei însuşi bunul-simţ. Folosind procedee cinstite, ei arătau bunăvoinţă în cazul ce le fusese încredinţat. Poate că abia aşteptau să se convertească şi ei. Le împărtăşeam exasperarea în faţa răspunsurilor imprecise ale acuzatului. Ireproşabili din toate punctele de vedere, nu se foloseau de nici un tertip teologic sau juridic: era un interogatoriu perfect. Probitatea lor m-a câştigat; am trecut de partea acuzării şi l-am aprobat pe Iuda, dispreţuindu-i totodată remuşcările. Din clipa aceea, deznodământul mi-era indiferent. Când am ieşit din sală, m-am gândit că publicul, prin lacrimile sale, perpetua o neînţelegere bimilenară. Oricâte urmări avea să aibă, respingerea creştinismului rămâne cel mai splendid gest al evreilor, un nou care le face cinste. Dacă erau, până atunci, singuri de nevoie, din acel moment aveau să fie din proprie vrere, damnaţi ce şi-au făcut o armă din cinism, unica precauţie luată împotriva… »
                                                                                   

                                              Faith in humanity: still not found...

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Pascale


Iisus, foarte îngrijorat din cauza consumului de droguri , trimite apostolii după diferite droguri, să le aducă pentru a le analiza. După două zile…. 
-Cine e?
-Sunt Pavel! Iisus deschide uşa.
-Ce ai adus, Pavele?
-Haşiş din Maroc!
-Foarte bine! Intră. -Cine e?
-Sunt Luca! Iisus deschide uşa.
-Ce-ai adus, Luca? 
-Marijuana din Columbia! 
-Foarte bine! Cine e?
-Matei sunt! 
-Ce-ai adus, Matei? 
-Cocaina din Bolivia! 
-Excelent, fiule! Cine e? 
-Ioan! 
-Ce-ai adus, Ioane? 
-Heroină din New York!
-Bravo!!! Cine e? 
-Andrei!
-Ce-ai adus Andrei? 
-LSD din Amsterdam! 
-Excelent !!! Haide intră…Cine e? 
-Iuda sunt! Iisus deschide uşa.
-Ce-ai adus, Iuda? 
-FBI-ul !!! TOATĂ LUMEA MÂINILE SUS!!!


Sărbători fericite, oricine ai fi! 



joi, 5 aprilie 2012

La mulţi ani, Bette Davis!

Google ar TREBUI să aibă un doodle pentru ea.
Ruth Elizabeth Davis,cunoscută ca Bette Davis,(n. 5 aprilie 1908 – d. 6 octombrie 1989) a fost o actriţă americană de teatru, film şi televiziune, laureată de două ori a Premiului Oscar. Cunoscută pentru dorinţa sa de a interpreta caractere deloc simpatice, Davis a fost constant apreciată pentru performanţele sale actoriceşti relevate într-o paletă foarte largă de filme: de la filme poliţiste şi filme istorice, iar ocazional comedii, până la filmele care au consacrat-o inconfundabil, drame romantice.
Dupa ce a apărut în piese de pe Broadway, Davis s-a mutat la Hollywood, California în 1930, dar filmele sale timpurii au fost lipsite de succes. S-a alăturat studioului Warner Bros. în 1932, după care şi-a început prolifica şi apreciata carieră cinematografică cu câteva interpretări care au fost foarte bine primite atât de public cât şi de critică.
În 1937, dorind sa se elibereze de tutela contractuală a studiourilor Warner Brothers, a intrat cu acest studio într-un conflict legal. Pierderea acestui proces larg mediatizat, care a fost de fapt o înfrângere aparentă, a marcat începutul perioadei cele mai fertile din viaţa artistică a actriţei. După aceasta, până la sfârşitul anilor '40, Bette Davis a rămas una dintre actriţele americane de film cele mai apreciate, cunoscută pentru stilul său actoricesc intens, profund şi puternic.
Davis a câştigat o reputaţie de perfecţionistă, care putea fi adesea foarte combativă. Se cunosc numeroase cazuri de confruntări dintre ea şi şefi ai studiourilor, colegi, regizori şi producători. Stilul ei direct, maniera verbală si nelipsita ţigaretă au contribuit masiv la imaginea personalităţii sale, fiind adesea imitată şi satirizată.
Bette Davis a fost prima femeie preşedinte a Academy of Motion Picture Arts and Sciences. A fost, de asemenea, prima actriţă care a fost de zece ori nominalizată pentru zece premii Oscar şi prima femeie care a primit distincţia Lifetime Achievement Award din partea Institutului American de Film. Cariera ei a avut mai multe momente de declin, dar şi de revenire. Bette Davis însăşi a recunoscut că relaţiile sale personale au contat negativ de-a lungul carierei sale. A fost căsătorita de patru ori, fiind o dată vaduva şi de trei ori divorţată, dar şi-a crescut copiii singură. Deşi ultimii ani ai vieţii ei au fost umbriţi de un cancer de sân care i-a fost fatal, totuşi a continuat să lucreze până aprope de deces, jucând mai mult de o sută de roluri în film, televiziune şi teatru, dintre care foarte multe au rămas memorabile. În 1999, Davis a fost clasată pe locul 2, după Katherine Hepburn, pe lista celor mai bune actriţe ale tuturor timpurilor realizată de Institutul American de Film.






"Calea sigura de a pierde fericirea, este atunci când ţi-o doreşti indiferent ce ai de sacrificat pentru ea.
"Să îndeplineşti un vis, să poţi munci de unul singur, să ţi se ofere şansa de a crea, acestea sunt hrana vieţii. Banii sunt mormântul."
"Dacă vrei să-ţi desăvârşeşti munca, doreşte-ţi imposibilul."
"Personal, cred că viaţa e o junglă. Dacă familia din care provine un copil nu este în sine o mică junglă, acesta nu este îndeajuns de pregătit pentru a înfrunta viaţa."
"Fără întrebări şi introspecţie, teatrul e doar un târg. Împreună cu acestea, el se transformă în artă."
"Sexul este o farsă a lui Dumnezeu pe seama oamenilor."
"Secretul vieţii este să accepţi provocările. Când cineva încetează să mai facă acest lucru, e un om mort."
"Când un bărbat îşi dă cu părerea, e bărbat. Când o femeie îşi spune părerea, e o scorpie."
"Fericirea din iubire durează doar foarte puţin, dar durerea din iubire durează o viaţă întreagă."

Nu ştiu ce să spun despre Bette. Doar că, de câte ori moralul meu e sub nivelul mării, mi-aduc aminte de pasiunea cu care a trăit şi a jucat, mă uit la un film cu ea, cel mai probabil "Now, voyager" sau "Dark victory", şi îmi trece. Dacă aş face, ca Lara, un clasament al femeilor care m-au influenţat cel mai mult, Bette ar fi aproape sigur pe locul I.

marți, 3 aprilie 2012

Cum m-a ajutat Agatha Christie

I-am recomandat mai demult unei colege „Crima din Orient Express” entuziasmată de ingeniozitatea cu care autoarea, prin intermediul personajelor sale, m-a dus de nas până la sfârşit.
-Nici n-o să-ţi treacă prin cap cine l-a curăţat pe american! îi ziceam eu încântată.
-Poirot?! glumi o a doua colegă, văzându-mă cât eram de aprinsă.
Recent, am citit „Crimă în Mesopotamia”, „Misterul trenului albastru”, „Cei cinci purceluşi”şi „Pisica printre porumbei” de Agatha Christie. E formidabil ce reuşeşte să facă această femeie cu creierul tău atunci când îi citeşti romanele. Ţi-l înmoaie ca pe plastilină şi înafară de asta, se joacă nestingherită cu timpul tău, de parcă i-ar aparţine. Te implică, te face părtaş, martor la ceea ce se petrece, astfel încât la sfârşit, deşi aveai toate indiciile şi poate ştiai cine a făcut-o, nu ştii de ce sau cum. E grozav să citeşti despre crime şi despre cum asasinii sunt descoperiţi nu atât prin indicii concrete, cât prin factori psihologici. În cărţile ei pulsează viaţa, fibră cu fibră, parcă îţi ţine mintea în priză, nu o încurcă în sensibilităţi, dacă ele nu o ajută (pe autoare) să schiţeze un caracter, ceva care se leagă cumva de un omor. Agatha creează dependenţă. Citind-o, mi-a revenit gustul lecturii. Dar nu ştiu cum o să mă întorc la cărţile mai serioase pe care mi le propusesem, pentru că a început să mă obosească acurateţea cu care unii autori descriu sentimente, foarte comune chiar, construind poveşti, distrugând destine. Nu pot explica altfel decât folosindu-mă de un citat al lui Emil Cioran care spune că romanul „a făcut trotuarul literaturii. Fără niciun scrupul de decenţă, nu e intimitate pe care să n-o violeze. Cu aceeaşi dezinvoltură, scormoneşte în lăzile de gunoi şi-n conştiinţe. Romancierul, a cărui artă constă în trasul cu urechea şi-n cleveteală, ne transformă tăcerile în bârfă.”
M-am săturat de poveşti. Personajele din cărţi sunt minunate, puternice, perfecte în defectele care le caracterizează, dar nu sunt reale. Nu le mai vreau. Dacă nu pot să schimb o vorbă cu ele, la ce-mi serveşte să le privesc spectacolul impenetrabil? Există oameni vii în jurul meu pe care nu-i înţeleg. Oameni la care ţin, dar care ştiu că-mi vor deveni străini şi mă doare încă de pe acum despărţirea de ei. Citindu-i pe ei şi încercând să le pătrund sensurile mi-am pierdut capacitatea de a credita cu încredere oamenii ficţiunii. Nu-mi dau seama dacă asta e de rău sau de bine. 

duminică, 1 aprilie 2012

Ce-am învăţat din filmele de groază

1) Întotdeauna când protagoniştii se mută/ vizitează o casă necunoscută, foştii proprietari, actuali strigoi, simt nevoia să-şi facă simţită prezenţa într-un mod nu foarte plăcut
2) Sub tapetul pereţilor acestor case se află, în 99% din cazuri, mesaje scrise cu sânge sau indicii asupra ororilor petrecute acolo
3) Dacă e vreun personaj care se prinde mai repede că urmează să fie căsăpit, nimeni nu-l crede
4) În caz că te afli într-un loc pustiu, noaptea, mai ales dacă eşti o tânără isterică, e musai să-l înfrunţi pe psihopatul măcelar de una singură
5) De câte ori trebuie să apară o fantomă fioroasă, se aud şoapte sau se face linişte astfel încât să te urci pe tavan când ţâşneşte arătarea
6) Nimănui nu-i pasă când moare jumătate din populaţia unui orăşel anonim, dar să îndrăznească maniacul să se atingă de câinele familiei...
7) 90 % din sperieturi se datorează muzicii/ efectelor sonore
8) Dacă e vreo fereastră în prim-plan, categoric în spatele ei va apărea o lighioană oribilă. Sau asta, sau urme de mâini
9) Niciodată poliţia nu e în stare să-l prindă pe psihopat, demonii mereu îi înjură pe preoţi în timpul exorcizărilor şi telefoanele sună mai ales atunci când sunt deconectate
10) ÎNTOTDEAUNA trebuie să existe copii zombi, copii fantome, copii medium, copii vampiri, copii posedaţi care sunt cele mai înfricoşătoare apariţii

duminică, 18 martie 2012

Un pic din ceva care mă readuce pe linia de plutire

Un remember. Nu e al meu, e al unui foarte bun prieten, care la sfârşitul clasei a 11a, a simţit nevoia sa mulţumească tuturor colegilor lui pentru ce l-au învăţat în timpul pe care l-au petrecut împreună. Pe mine m-a pus pe gânduri.
"Am ajuns la finele clasei a 11-a. Trei ani de liceu au trecut pe nesimţite şi ne aflăm, iată, într-un punct de unde putem admira frumosul drum pe care l-am parcurs împreună, dar şi ceea ce urmează, ultima „încercare”, care va fi probabil şi cea mai incitantă. Să rugăm totuşi timpul să nu fie „hain”, şi să lase anul care vine să treacă peste noi greu. Greu ca o piatră de moară.
Am citit cu ceva vreme în urmă poezia „Avem timp” a lui Octavian Paler şi mi-a dat ideea de a aduce un omagiu acestor frumoşi trei ani, gândindu-mă că în clasa a 12-a poate nu vom mai avea timpul şi calmul necesar unui moment de „întoarcere în timp”, cu toate că nu va fi aşa, cu siguranţă. M-am hotărât să scriu tocmai eu acest „Remember” pentru că voi aţi fost alături de mine în toate momentele mele importante şi nu am găsit niciodată momentul potrivit pentru a vă mulţumi. Şi astăzi cam asta încerc să fac. Să mulţumesc fiecăruia dintre voi. Paler spunea că în această viaţă avem timp pentru toate şi că trebuie să învăţăm din orice. Şi cum spune şi poemul norvegian „Ia seama fiu al jertfei prin lumea-n care treci să-nveţi din tot ce piere cum să trăieşti în veci!”, am avut de învăţat de la fiecare dintre voi câte ceva.
Am învăţat de la dumneavoastră, doamnă profesoară Scântee, cu „â” din „a” şi doi de „e”, cum arată un dascăl ADEVĂRAT şi că profesorii pot fi exemple de viaţă excepţionale pentru elevi. Şi cum nu avem voie să regretăm niciodată pentru lucrurile pe care le-am făcut, pentru noi, dumneavoastră sunteţi şi veţi rămâne iubita noastră doamnă dirigintă. Cel puţin spiritual.
Am învăţat că este mult mai bine să trăieşti într-o lume a poveştilor decât într-o lume în care oamenii nu cred nici măcar în propria lor poveste. (ALINA)
Am învăţat că există oameni pe care Dumnezeu îi binecuvântează cu credinţă şi bunătate şi că cei din jurul lor au multe de câştigat. (OANA)
Am învăţat că a imita pe alţii poate fi la fel de uşor cu a te imita pe tine însuţi. (EMMA)
Am învăţat că trebuie să fii înconjurat numai de oameni care te merită. (ALEXA)
Am învăţat că trebuie să te bucuri de tot ce are viaţa mai frumos să-ţi dăruiască. (MERY)
Am învăţat că la un moment dat trebuie să ieşim din carapacea pe care ne-au construit-o părinţii noştri, chiar dacă ne va fi greu la început. (GEORGIANA)
Am învăţat că te poţi face auzit prin foarte multe moduri şi că totul ţine numai de tine. (DANA)
Am învăţat că dacă îţi propui să împărtăşeşti oamenilor din emoţiile  tale, aceştia îţi vor răsplăti efortul. Înzecit. (VALERIA)
Am învăţat că a fi diferit este cheia unui drum presărat cu multe succese. (CLAUDIA)
Am învăţat că în viaţă trebuie să fii exact aşa cum vrei tu să fii. Şi să nu ţii cont de părerile celorlalţi. (MONICA)
Am învăţat că profesionalismul face diferenţa. (ANA)
Am învăţat că niciodată nu trebuie să alungi copilul din tine. Te va ajuta să treci mai uşor peste unele lucruri şi îţi va ţine de urât în momentele grele. (ANDREEA)
Am învăţat că trebuie să fii tot timpul mai bun pentru a fi un om cu „o” mare şi să fii o persoană bine educată. (DIANA)
Am învăţat că a avea idoli nu este o ruşine, însă aceştia trebuie să fie şi exemple de viaţă pentru tine. (FLORY)
Am învăţat că poţi ironiza oamenii cinici doar prin simplul zâmbet de pe faţa ta. (GEO)
Am învăţat că a paria nu înseamnă întotdeauna a câştiga. Şi nici a câştiga nu înseamnă întotdeauna a paria. (MARIUS)
Am învăţat că viaţa este prea scurtă pentru a face ceea ce nu ne place. (ANDREEA)
Am învăţat că dragostea poate fi nemărginită. Şi niciodată trecătoare. (DENISA)
Am învăţat că ar trebui să fim mai atenţi la lucrurile simple din viaţa noastră. Ele ne fac zilele mai frumoase. (ANDRA)
Am învăţat că trebuie să fim mai buni decât părinţii noştri şi să luăm de la ei doar ce au mai bun. Restul trebuie să ne vină din suflet. (ROMINA)
Am învăţat că doar trei picături ajung câteodată să ştergi tristeţea de pe feţele celor din jur. (ALEX)
Am învăţat că poţi face oamenii să râdă doar uitându-te la ei. (MARY)
 Am învăţat că trebuie să faci viaţa cuiva mai frumoasă în fiecare zi. (ANA)
Am învăţat că unele persoane pot avea un suflet atât de frumos şi de bun, încât contaminează şi pe ceilalţi. (MARIA)
Am învăţat că a te maturiza nu înseamnă neapărat a-ţi pierde inocenţa. (GEORGE)
Am învăţat că nu trebuie să ieşi din tipar pentru a fi un om remarcat. Şi că fără contabilitate viaţa noastră nu ar însemna nimic. (LIXI)
Am învăţat că a te distra este o artă. Şi că trebuie tot timpul să dansezi după ce ai băut, pentru a nu te ameţi. (TĂNASE)
Am învăţat că prin multă muncă şi ambiţie vei ajunge mereu în vârful piramidei. În orice domeniu. (TATO)
Am învăţat ce înseamnă cuvântul „prieten” şi că într-un prieten trebuie să ai încredere ca şi în tine însuţi. Toţi oamenii te aud atunci când vorbeşti, însă puţini pricep ceea ce n-ai spus în cuvinte. Am mai învăţat că există persoane lângă care ai sta chiar şi atunci când ai chef să fii de unul singur. (PANĂ)
S-a terminat şi clasa a 11-a. Ne vom revedea la anul, poate mult mai bine dispuşi, mai toleranţi şi mai sinceri unii cu ceilalţi. Până atunci ne aşteaptă vacanţa şi epava de la Costineşti care este nerăbdătoare să o fotografiem la răsăritul soarelui.
Octavian Paler spunea în poezia pe care am amintit-o mai sus să nu ne despărţim de cei dragi decât prin cuvinte calde, pentru că s-ar putea să nu mai avem ocazia să-i vedem. De aceea, vă spun doar că vă iubesc mult, iertaţi-mă dacă v-am greşit cu ceva în aceşti trei ani şi să ştiţi că aceste cuvinte au fost spuse din cel mai sincer colţ al inimii mele.

MULŢUMESC PENTRU TOT!"

Cum să o faci pe Lara să plângă

Se ia o mână de fani înnebuniţi:
 care distribuie într-o mare viteză circa 4000 de foi, înainte de concert, cu mesajul:
în speranţa că va ieşi asta:
                                          
                                        
Mă aşteptam să îi crească aripi, să leviteze, că doar asta e: un înger captiv într-un trup uman. Mi-a revenit fascinaţia pentru Lara. Si, odată cu ea, sentimentul inutilităţii atâtor lucruri care mă înconjoară. Înapoi într-un registru mai vesel, trebuie :D să mă laud că ŞI EU sunt unul din fanii înnebuniţi care s-au învârtit ca titirezii să umple sala de inimi. Şi a meritaaaaaaaaaaaat!!!!!!!!!

vineri, 16 martie 2012

Despre idoli & oameni-cărţi

Mâine vine Lara. N-aş putea explica în cuvinte fascinaţia pe care o aveam faţă de ea acum câtva timp, după cum nici în momentul ăsta nu-mi pot explica de ce acea fascinaţie nu mai există. Oricât de bizar ar suna, în capul meu, Lara era Mesia. Iar acum doar mă bucur că vine. O privesc ca pe o persoană obişnuită. Una talentată, extrem de specială, dar care e om ca şi mine. „Eşti proastă, îmi zice Adriana lucidă din mine, normal că e o persoană obişnuită”. Da, dar înainte mă uitam la ea ca la o icoană. Nu pot să descriu asta. Cuvintele nu mă ajută în niciun fel să vorbesc despre cum m-a schimbat şi ajutat muzica ei. Mi se întâmplă acelaşi lucru şi cu alte câteva persoane din viaţa mea faţă de care aveam o admiraţie infinită. Ca la un pocnet de degete, m-am trezit gândindu-mă că nu mai am nevoie de ele şi că nu le mai privesc ca pe nişte idoli. Nu idol în sensul unui model de urmat, nu. Idol, ca ăia păgâni. Mă plecam în minte în faţa nobleţei, inteligenţei şi culturii lor până la a simţi durere când nu îi înţelegeam nici măcar pe jumătate. Nu-mi pot da seama ce anume i-a coborât de pe piedestalul pe care îi ridicasem, pentru că încă îi admir foarte mult, dar nu mai simt nevoia să mă vâr în sufletul lor şi să-l absorb pe tot dintr-o înghiţitură. Din zei, au redevenit oameni. Nu mi s-a întâmplat nimic important în timpul ăsta scurt care să mă maturizeze atât de repede. Îmi pierd din repere...aşa, pur şi simplu, fără nicio cauză concretă. Nici măcar nu simt dezamăgire. Mi-e teamă doar că la un moment dat n-am să mai găsesc nimic de care să mă agăţ şi că voi fi nevoită să ascult la nesfârşit, fără să primesc vreo „compensaţie”, aceleaşi banalităţi care mă îngrozesc în prezent. Am nevoie de „idoli”, am nevoie de ceea ce cred că pot descrie drept oameni-cărţi. Indiferent ce ar spune, oricât de mult i-ai asculta şi ai avea senzaţia că îi înţelegi, niciodată nu îi pătrunzi cu adevărat. Dacă îi „citeşti” în etape diferite ale vieţii tale, le găseşti noi semnificaţii, iar ei...efectiv intuiesc totul cu o fineţe ieşită din comun. Închid în sine o lume care a luat din mizeria asta de realitate doar ceea ce te pune pe gânduri.

miercuri, 14 martie 2012

Mâine

"= tărâm magic unde sunt depozitate 99% din productivitatea, determinarea şi motivaţia omului."

sâmbătă, 10 martie 2012

Biancăi,

care nu a copilărit cu "Viaţa cu Louie", dar care mi-a mărturisit că dacă postez episoade pe blog se uită la ele. Vizionare plăcută, deci! Şi mulţumesc că citeşti toate porcăriile pe care le scriu câteodată:)