vineri, 20 ianuarie 2012

Mulţimi?

Acum câteva zile aflându-mă în staţie aud un zgomot puternic de maşină în viteză.  M-am întors instinctiv, am văzut că nu erau maţe împrăştiate pe nicăieri şi m-am liniştit. M-am uitat apoi la oamenii din staţie. Toţi urmăreau încă maşina cu privirea, încruntaţi, curioşi, îl boscorodeau pe şofer, de parcă el singur ar fi fost vinovat de toate accidentele de pe mapamond şi am realizat de ce se holbau încă la maşina care îi depăşise: aşteptau să se întâmple ceva nasol, să vadă pe bune maţe şi creieri împrăştiaţi pe jos. În ochii lor n-am văzut teama de o nenorocire, ci încrederea că ea se va produce. Încredere sporită de curiozitatea pentru moarte. Ei sunt oameni.
Şi nu doar ei. De când a început agitaţia asta din Piaţa Universităţii n-am văzut nici măcar o singură emisiune, ştire, interviu, n-am citit nici măcar un singur articol despre ceea ce se întâmplă. Mă otrăvesc lucrurile astea. Românii sunt nemulţumiţi. Este tot ceea ce am nevoie să înţeleg. Şi aşa nu am cum să ajut pe nimeni. Întrebarea e dacă are cine să îi (ne) ajute. Colegele mele discută politică pauză de pauză cu Ring-ul şi Click-ul în faţă şi alte instrumente „culturale” de acest gen şi mă gândesc că...dacă oameni la fel de înzestraţi intelectual ca ele zbiară în piaţă la un specimen şi mai dubios, atunci locul ăsta frumos numit România e stricat rău. Dar mă hrănesc cu ideea că adulţii din piaţă n-au fost adolescenţii/adolscentele care mă copleşesc pe mine cu înţelepciunea lor de Cancan. O altă colegă însă, cu o mare doză de bun-simţ şi o inteligenţă pe măsură, m-a întrebat: Bine, şi atunci ce faci? Stai şi rabzi? Nu am idee. Habar n-am. Ştiu însă ce nu ar trebui să „faci”. Adică ceea ce se întâmplă acum. O mulţime furioasă de oameni e ca un monstru fără creier. Poate fi atât de uşor influenţată. Şi nu cred că are nimeni interes să influenţeze în bine mulţimea din Piaţa Universităţii. Între timp, capul meu stă foarte comod, precum al struţului, în nisip. Prefer aceste mulţimi de oameni: 








miercuri, 18 ianuarie 2012

Tu te-ai dumicat cu mine vaporos

Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine
Într-o dup-amiază, când
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să ştiu că te aud cântând.

Cântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele
Şi mănăstirea mi-a rămas descuiată.

Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul, şi degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape -
Şi-ntreaga ta făptura, aproape.

Cu tunetul se prăbuşiră şi norii                  
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele... Mi-s                     
Şubrede bârnele, ca foile florii.

 De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos -
Nedespărţit - în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.
                                                                          "Morgenstimmung"- Tudor Arghezi

O persoană foarte specială mi-a spus acum puţin timp că există în viaţă trei lucruri fără de care omul nu poate trăi, şi anume muzica, literatura şi iubirea. Ceva din poezie mi-a amintit de aceste trei lucruri - şi de persoana respectivă. Mulţumesc. 

vineri, 6 ianuarie 2012

Viaţa pe un peron


„Uneori a aştepta poate fi, la urma urmei, un mod de a pleca şi de a sosi. Câtă vreme aştepţi, totdeauna mai există un tren care va veni sau va pleca. Chiar dacă nu ştii cât trebuie să aştepţi. Peroanele sunt cu totul pustii numai când le pustiim noi înşine.”
Mă fascinează cum unii scriitori reuşesc să pună în câteva cuvinte idei pe care eu doar le pipăi în minte, le rumeg ore şi zile întregi, fără să reuşesc să le dau o formă. Şi încep să cred că şi asta e menirea unui scriitor: să exprime sentimente pe care le încercăm toţi, dar pe care nu suntem în stare să ni le explicăm. Le explică el şi pentru noi, fiindcă şi el le trăieşte. „Trebuie să alegi. Îţi trăieşti viaţa sau o înţelegi? Una din două. Nu poţi, se pare, să le ai pe amândouă.” Paler îmi oferă o perspectivă foarte tristă, pentru că de obicei, principala mea problemă este că nu înţeleg de ce se întâmplă ceva sau cum se întâmplă şi nu neapărat faptul că se întâmplă. Ca de exemplu, trenul care a sosit de curând la mine în gară: a venit prea târziu, cu uşile închise, nu se opreşte în gară şi ,oricum, nu duce nicăieri. Iar eu mi l-am dorit atât de mult! Păcat că în viaţa reală nu există trenuri; există oameni. Care îşi dau seama de afecţiunea ta pentru ei când ea deja nu mai există şi vor să ţi-o ofere, în schimb, pe a lor, când tu deja nu o mai vrei. Timpul e mârşav. 


marți, 3 ianuarie 2012

2012?

Eu sunt o persoană tare guralivă şi turui ca o moară stricată, încercând de multe ori să ascund faptul că îmi vine să dau cu cărămizi în capul celor care mă înconjoară. Ce îmi închide gura de obicei? Să constat că oamenii sunt mai inteligenţi sau mai proşti decât păreau, mai răi sau mai buni. Cam din astea...O singură dată cineva mi-a închis gura altfel decât în modul convenţional. M-a întrebat ce-aş face dacă aş şti că voi muri a doua zi. Primul gând: să spun unei anumite persoane că o iubesc. Al doilea gând: de ce doar uneia? Există mai multe persoane pe care le preţuiesc şi care nu ştiu chestia asta. Al treilea: locuri de vizitat, oameni de cunoscut, dar câte aş avea timp să fac într-o zi? Ca să lărgesc perioada, că tot e anul în care, ipotetic vorbind, o să ne curăţăm, m-am gândit aşa: Ce aţi face dacă aţi ştii că sfârşitul lumii vine anul ăsta? (eventual înainte de bac, să ştim şi noi o treabă:D)

                                                       

luni, 2 ianuarie 2012

Are you watching closely?

Now you're looking for the secret. But you won't find it because of course, you're not really looking. You don't really want to work it out. You want to be fooled.