duminică, 18 martie 2012

Un pic din ceva care mă readuce pe linia de plutire

Un remember. Nu e al meu, e al unui foarte bun prieten, care la sfârşitul clasei a 11a, a simţit nevoia sa mulţumească tuturor colegilor lui pentru ce l-au învăţat în timpul pe care l-au petrecut împreună. Pe mine m-a pus pe gânduri.
"Am ajuns la finele clasei a 11-a. Trei ani de liceu au trecut pe nesimţite şi ne aflăm, iată, într-un punct de unde putem admira frumosul drum pe care l-am parcurs împreună, dar şi ceea ce urmează, ultima „încercare”, care va fi probabil şi cea mai incitantă. Să rugăm totuşi timpul să nu fie „hain”, şi să lase anul care vine să treacă peste noi greu. Greu ca o piatră de moară.
Am citit cu ceva vreme în urmă poezia „Avem timp” a lui Octavian Paler şi mi-a dat ideea de a aduce un omagiu acestor frumoşi trei ani, gândindu-mă că în clasa a 12-a poate nu vom mai avea timpul şi calmul necesar unui moment de „întoarcere în timp”, cu toate că nu va fi aşa, cu siguranţă. M-am hotărât să scriu tocmai eu acest „Remember” pentru că voi aţi fost alături de mine în toate momentele mele importante şi nu am găsit niciodată momentul potrivit pentru a vă mulţumi. Şi astăzi cam asta încerc să fac. Să mulţumesc fiecăruia dintre voi. Paler spunea că în această viaţă avem timp pentru toate şi că trebuie să învăţăm din orice. Şi cum spune şi poemul norvegian „Ia seama fiu al jertfei prin lumea-n care treci să-nveţi din tot ce piere cum să trăieşti în veci!”, am avut de învăţat de la fiecare dintre voi câte ceva.
Am învăţat de la dumneavoastră, doamnă profesoară Scântee, cu „â” din „a” şi doi de „e”, cum arată un dascăl ADEVĂRAT şi că profesorii pot fi exemple de viaţă excepţionale pentru elevi. Şi cum nu avem voie să regretăm niciodată pentru lucrurile pe care le-am făcut, pentru noi, dumneavoastră sunteţi şi veţi rămâne iubita noastră doamnă dirigintă. Cel puţin spiritual.
Am învăţat că este mult mai bine să trăieşti într-o lume a poveştilor decât într-o lume în care oamenii nu cred nici măcar în propria lor poveste. (ALINA)
Am învăţat că există oameni pe care Dumnezeu îi binecuvântează cu credinţă şi bunătate şi că cei din jurul lor au multe de câştigat. (OANA)
Am învăţat că a imita pe alţii poate fi la fel de uşor cu a te imita pe tine însuţi. (EMMA)
Am învăţat că trebuie să fii înconjurat numai de oameni care te merită. (ALEXA)
Am învăţat că trebuie să te bucuri de tot ce are viaţa mai frumos să-ţi dăruiască. (MERY)
Am învăţat că la un moment dat trebuie să ieşim din carapacea pe care ne-au construit-o părinţii noştri, chiar dacă ne va fi greu la început. (GEORGIANA)
Am învăţat că te poţi face auzit prin foarte multe moduri şi că totul ţine numai de tine. (DANA)
Am învăţat că dacă îţi propui să împărtăşeşti oamenilor din emoţiile  tale, aceştia îţi vor răsplăti efortul. Înzecit. (VALERIA)
Am învăţat că a fi diferit este cheia unui drum presărat cu multe succese. (CLAUDIA)
Am învăţat că în viaţă trebuie să fii exact aşa cum vrei tu să fii. Şi să nu ţii cont de părerile celorlalţi. (MONICA)
Am învăţat că profesionalismul face diferenţa. (ANA)
Am învăţat că niciodată nu trebuie să alungi copilul din tine. Te va ajuta să treci mai uşor peste unele lucruri şi îţi va ţine de urât în momentele grele. (ANDREEA)
Am învăţat că trebuie să fii tot timpul mai bun pentru a fi un om cu „o” mare şi să fii o persoană bine educată. (DIANA)
Am învăţat că a avea idoli nu este o ruşine, însă aceştia trebuie să fie şi exemple de viaţă pentru tine. (FLORY)
Am învăţat că poţi ironiza oamenii cinici doar prin simplul zâmbet de pe faţa ta. (GEO)
Am învăţat că a paria nu înseamnă întotdeauna a câştiga. Şi nici a câştiga nu înseamnă întotdeauna a paria. (MARIUS)
Am învăţat că viaţa este prea scurtă pentru a face ceea ce nu ne place. (ANDREEA)
Am învăţat că dragostea poate fi nemărginită. Şi niciodată trecătoare. (DENISA)
Am învăţat că ar trebui să fim mai atenţi la lucrurile simple din viaţa noastră. Ele ne fac zilele mai frumoase. (ANDRA)
Am învăţat că trebuie să fim mai buni decât părinţii noştri şi să luăm de la ei doar ce au mai bun. Restul trebuie să ne vină din suflet. (ROMINA)
Am învăţat că doar trei picături ajung câteodată să ştergi tristeţea de pe feţele celor din jur. (ALEX)
Am învăţat că poţi face oamenii să râdă doar uitându-te la ei. (MARY)
 Am învăţat că trebuie să faci viaţa cuiva mai frumoasă în fiecare zi. (ANA)
Am învăţat că unele persoane pot avea un suflet atât de frumos şi de bun, încât contaminează şi pe ceilalţi. (MARIA)
Am învăţat că a te maturiza nu înseamnă neapărat a-ţi pierde inocenţa. (GEORGE)
Am învăţat că nu trebuie să ieşi din tipar pentru a fi un om remarcat. Şi că fără contabilitate viaţa noastră nu ar însemna nimic. (LIXI)
Am învăţat că a te distra este o artă. Şi că trebuie tot timpul să dansezi după ce ai băut, pentru a nu te ameţi. (TĂNASE)
Am învăţat că prin multă muncă şi ambiţie vei ajunge mereu în vârful piramidei. În orice domeniu. (TATO)
Am învăţat ce înseamnă cuvântul „prieten” şi că într-un prieten trebuie să ai încredere ca şi în tine însuţi. Toţi oamenii te aud atunci când vorbeşti, însă puţini pricep ceea ce n-ai spus în cuvinte. Am mai învăţat că există persoane lângă care ai sta chiar şi atunci când ai chef să fii de unul singur. (PANĂ)
S-a terminat şi clasa a 11-a. Ne vom revedea la anul, poate mult mai bine dispuşi, mai toleranţi şi mai sinceri unii cu ceilalţi. Până atunci ne aşteaptă vacanţa şi epava de la Costineşti care este nerăbdătoare să o fotografiem la răsăritul soarelui.
Octavian Paler spunea în poezia pe care am amintit-o mai sus să nu ne despărţim de cei dragi decât prin cuvinte calde, pentru că s-ar putea să nu mai avem ocazia să-i vedem. De aceea, vă spun doar că vă iubesc mult, iertaţi-mă dacă v-am greşit cu ceva în aceşti trei ani şi să ştiţi că aceste cuvinte au fost spuse din cel mai sincer colţ al inimii mele.

MULŢUMESC PENTRU TOT!"

Cum să o faci pe Lara să plângă

Se ia o mână de fani înnebuniţi:
 care distribuie într-o mare viteză circa 4000 de foi, înainte de concert, cu mesajul:
în speranţa că va ieşi asta:
                                          
                                        
Mă aşteptam să îi crească aripi, să leviteze, că doar asta e: un înger captiv într-un trup uman. Mi-a revenit fascinaţia pentru Lara. Si, odată cu ea, sentimentul inutilităţii atâtor lucruri care mă înconjoară. Înapoi într-un registru mai vesel, trebuie :D să mă laud că ŞI EU sunt unul din fanii înnebuniţi care s-au învârtit ca titirezii să umple sala de inimi. Şi a meritaaaaaaaaaaaat!!!!!!!!!

vineri, 16 martie 2012

Despre idoli & oameni-cărţi

Mâine vine Lara. N-aş putea explica în cuvinte fascinaţia pe care o aveam faţă de ea acum câtva timp, după cum nici în momentul ăsta nu-mi pot explica de ce acea fascinaţie nu mai există. Oricât de bizar ar suna, în capul meu, Lara era Mesia. Iar acum doar mă bucur că vine. O privesc ca pe o persoană obişnuită. Una talentată, extrem de specială, dar care e om ca şi mine. „Eşti proastă, îmi zice Adriana lucidă din mine, normal că e o persoană obişnuită”. Da, dar înainte mă uitam la ea ca la o icoană. Nu pot să descriu asta. Cuvintele nu mă ajută în niciun fel să vorbesc despre cum m-a schimbat şi ajutat muzica ei. Mi se întâmplă acelaşi lucru şi cu alte câteva persoane din viaţa mea faţă de care aveam o admiraţie infinită. Ca la un pocnet de degete, m-am trezit gândindu-mă că nu mai am nevoie de ele şi că nu le mai privesc ca pe nişte idoli. Nu idol în sensul unui model de urmat, nu. Idol, ca ăia păgâni. Mă plecam în minte în faţa nobleţei, inteligenţei şi culturii lor până la a simţi durere când nu îi înţelegeam nici măcar pe jumătate. Nu-mi pot da seama ce anume i-a coborât de pe piedestalul pe care îi ridicasem, pentru că încă îi admir foarte mult, dar nu mai simt nevoia să mă vâr în sufletul lor şi să-l absorb pe tot dintr-o înghiţitură. Din zei, au redevenit oameni. Nu mi s-a întâmplat nimic important în timpul ăsta scurt care să mă maturizeze atât de repede. Îmi pierd din repere...aşa, pur şi simplu, fără nicio cauză concretă. Nici măcar nu simt dezamăgire. Mi-e teamă doar că la un moment dat n-am să mai găsesc nimic de care să mă agăţ şi că voi fi nevoită să ascult la nesfârşit, fără să primesc vreo „compensaţie”, aceleaşi banalităţi care mă îngrozesc în prezent. Am nevoie de „idoli”, am nevoie de ceea ce cred că pot descrie drept oameni-cărţi. Indiferent ce ar spune, oricât de mult i-ai asculta şi ai avea senzaţia că îi înţelegi, niciodată nu îi pătrunzi cu adevărat. Dacă îi „citeşti” în etape diferite ale vieţii tale, le găseşti noi semnificaţii, iar ei...efectiv intuiesc totul cu o fineţe ieşită din comun. Închid în sine o lume care a luat din mizeria asta de realitate doar ceea ce te pune pe gânduri.

miercuri, 14 martie 2012

Mâine

"= tărâm magic unde sunt depozitate 99% din productivitatea, determinarea şi motivaţia omului."

sâmbătă, 10 martie 2012

Biancăi,

care nu a copilărit cu "Viaţa cu Louie", dar care mi-a mărturisit că dacă postez episoade pe blog se uită la ele. Vizionare plăcută, deci! Şi mulţumesc că citeşti toate porcăriile pe care le scriu câteodată:)

 


joi, 8 martie 2012

Nichita Stănescu & Nicu Alifantis

                                   
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorba, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
                                                                              Nichita Stănescu, "Ce bine că eşti"

luni, 5 martie 2012

Chiar şi ele.

Mi se întâmplă ceva ciudat: nu pot citi. Adică...pot, învăţ (sau cel puţin încerc să învăţ) la economie, răsfoiesc alte cărţi şi caiete, dar problema mea majoră e că nu mai pot citi literatură. Nici poezie, nici proză, nici măcar afurisita aia de critică cu care mi-am bătut capul în săptămânile acestea. Mă simt trădată de cuvinte, cred că aşa mi-aş putea defini starea, sunt dezamăgită de ele ca de un prieten vechi şi bun care mi-a jucat un renghi. Mă întreb dacă sunt demnă de aşa ceva, dacă am dreptul să fiu certată cu cuvintele. Răspunsul e că nu prea am. Literatura nu are defecte. Nu are vicii. Eventual, se poate trasforma într-unul, dar în asta constă frumuseţea ei. E dincolo de orice sentiment negativ. Îmi e necesară, dar nu mă pot apropia de ea. Sunt certată cu cuvintele, fiind  încă dependentă de ele. Citindu-le, am impresia că mă sfidează, şi nu mă mai pot concentra asupra lor. Le-am iubit atât de mult! Probabil de aceea le urăsc acum cu asemenea intensitate, pentru că, inconştient, s-au transformat în cântarul insuccesului meu. Nici măcar nu am cu ce să echilibrez balanţa.

joi, 1 martie 2012

Exerciţiu


Mă copleşeşte tot mai des senzaţia că nimic nu e întâmplător, că universul se compune dintr-o reţea fină de unde spirituale, comunicând neîncetat şi indefinibil între ele, după o logică aparte mereu în schimbare. Şi mă doare, mă sperie, mă fascinează sentimentul acut pe care-l am uneori că lucrurile sunt prestabilite şi că  eşafodajul unei situaţii depinde sau a depins la un moment dat de un cuvânt, un pas în plus sau în minus, de impulsul unei singure persoane care a distrus sau a clădit, inconştient, într-o alta, o lume. Mă îngrozeşte gândul că risc, în orice moment, să declanşez în viitorul meu sau al altcuiva o explozie de imprevizibil. Neprevăzutul, hazardul îmi apar în viitorul devenit prezent doar consecinţele unei teoreme gândite cu mult înainte ca eu să fiu nevoită să aleg. Pentru că, de fapt, groaza de aici provine, din alegeri, din opţiuni. Aleg un colectiv în dauna altuia şi în felul acesta pierd şansa de a cunoaşte o persoană care, poate, m-ar fi transformat complet. Şi nici măcar nu am de unde să ştiu acest lucru, îl aflu mult prea târziu când mi se pare că „ceva”, o entitate a vrut ca eu să fac alegerea greşită. Alteori descopăr că am cunoscut persoanele potrivite dintr-o alegere pe care am considerat-o iniţial greşită sau, şi mai ciudat, dintr-o alegere la care n-am chibzuit deloc. Cele mai banale gesturi se încarcă de o importanţă covârşitoare, mai ales când constat că, fără ele, aş fi pierdut ce era mai important. E înfricoşătoare această putere de decizie pe care o avem, e maliţioasă. Ne permite să facem totul, ajungând la nimic. Sau, într-un caz fericit, să credem că nu facem nimic, descoperind, în final, că avem totul.