sâmbătă, 21 aprilie 2012

Plecată prea devreme

Dacă Tatiana Stepa ar mai fi trăit, ar fi împlinit astăzi 49 de ani. Nu ştiu să spun, nici măcar să scriu cuvinte mari despre ea. Mi se pare că e mai presus de ele. Am învăţat, ascultându-i muzica şi aflând despre boala care o măcina treptat, că forţa psihică şi cea fizică sunt foarte puţin influenţate una de cealaltă. Şi am mai învăţat, şi încă  învăţ asta de la oamenii din jurul meu, că nu există nimic nicăieri care să mă îndreptăţească vreodată să spun "nu (mai) pot".


"Eu cred că nu aş putea să trăiesc fără muzică. Cred că nu se poate trăi fără muzică, fără sunet, fără cuvânt, fără cărţi, fără ce te ajută pe tine spiritual, pentru că, până la urmă, cu asta rămâi. Cred că astea sunt: muzica, prietenii, familia, cărţile..."


"Cred că sunt multe lucruri care te pot face fericit; lucruri simple, dar pe care trebuie să le vezi; un cântec, o poezie, un copil jucându-se, un copac, iubirea în toate formele ei; orice loc îmi prinde bine dacă găsesc în el ceva care să mă bucure, să mă emoţioneze, să-mi facă bine."


 "Iubirea este ceea ce te ţine în viaţă, iubirea este cea care mută munţii, iubirea este acel ceva pentru care devii mai bun, mai curajos, mai drept, iubirea cred că este viaţa însăşi."



miercuri, 18 aprilie 2012

"Un oraş mort e un oraş fără evrei."

N-am zis-o eu, ci Cioran, în "Ispita de a exista". Eu doar mi-am amintit acest citat, şi cartea, în timp ce mă uitam la "Pianistul".  Iată ce mai spunea Cioran: 

« A fi om e o dramă; a fi evreu este una în plus. De aceea, evreul are privilegiul de a trăi de două ori condiţia umană. El reprezintă existenţa prin excelenţă separată sau, pentru a folosi o expresie prin care teologii îl califică pe Dumnezeu, este absolut-altul.
Conştient de singularitatea sa, o are-n minte neîncetat şi niciodată nu uită de sine; de aici aerul lui stingherit, crispat sau afişând o falsă încredere de sine, atât de frecvent la cei ce poartă povara unei taine, în loc să fie mândru de obârşia lui, să şi-o înscrie pe frunte, s-o strige-n gura mare, el o ascunde: ci soarta lui, fără pereche, nu-l îndreptăţeşte oare să privească de sus gloata umană? Dacă e victimă, răspunde-n felul lui, ca un învins sui generis. »

« Se înrudeşte în multe privinţe cu şarpele, din care a făcut un personaj şi un simbol. Să ne ferim a crede însă că ar avea un sânge tot atât de rece: ar însemna să nu-i cunoaştem adevărata fire şi entuziasmul, puterea de a iubi şi urî, aplecarea spre răzbunare sau excentricităţile milosteniei sale. (Anumiţi rabini hasidici nu-s cu nimic mai prejos decât sfinţii creştini.) Excesiv în toate, eliberat de tirania peisajului, de neroziile înrădăcinării, fără legături, acosmic, e omul ce nu va fi niciodată de aici, omul venit de aiurea, străinul în sine, şi care n-ar putea vorbi, fără să fie suspect, în numele pământenilor, al tuturora.
Să le exprime sentimentele, să le fie purtător de cuvânt şi dacă încearcă s-o facă, ce misiune! Nu va putea stârni, ridica sau conduce nici o mulţime: rolul de tribun nu-l prinde. Va fi luat la rost pentru părinţii, pentru străbunii îngropaţi departe, în alte ţări, pe alte continente. Fără morminte de care să profite, fără moaşte de pus în vitrină, fără să poată fi heraldul vreunui cimitir, el nu reprezintă pe nimeni, decât pe sine, numai pe sine. E cu ultima lozincă pe buze? E printre cei care au pornit o revoluţie? Se va vedea îndepărtat în chiar momentul când ideile sale triumfă, când vorbele lui devin articol de lege. Dacă slujeşte o cauză, nu va ajunge să-i mai guste roadele. Vine o zi când, cu speranţele înşelate, o va contempla ca spectator. Apoi o să slujească altei cauze, cu decepţii nu mai puţin amare. Schimbă o ţară cu alta? Drama lui reîncepe: exodul îi este temei, certitudine, cămin. »

« Când bisericile vor fi pentru totdeauna părăsite, evreii vor intra în ele sau vor construi altele, noi, ori, şi mai probabil, vor înălţa crucea pe sinagogi. Până atunci, pândesc momentul în care Isus va fi abandonat: or să vadă atunci, în el, pe adevăratul Mesia? Vom afla la sfârşitul Ecclesiei..., căci oricum, dacă nu se vor prosti pe neaşteptate, nu vor găsi cu cale să îngenuncheze alături de creştini şi nici să gesticuleze împreună cu ei. L-ar fi recunoscut pe Cristos dacă popoarele nu l-ar fi acceptat deja, făcând din el un bun comun, un mesia de export. »

« De-a lungul întregului Ev Mediu au fost măcelăriţi pentru a-l fi crucificat pe unul dintre-ai lor... Nici un popor n-a plătit atât de scump un gest nechibzuit, dar explicabil şi, la urma urmelor, firesc. Aşa cel puţin mi-a apărut în ziua cînd am urmărit, la Oberammergau, spectacolul „Patimilor", în conflictul dintre Isus şi autorităţi, publicul înlăcrimat îi ţinea partea, fireşte, lui Isus. Căznindu-mă să fac la fel, dar fără succes, mă simţeam singur în toată sala aceea. Ce se-ntâmplase? Asistam la un proces în care argumentele acuzării mă impresionau prin justeţea lor. Anna şi Caiafa întruchipau în ochii mei însuşi bunul-simţ. Folosind procedee cinstite, ei arătau bunăvoinţă în cazul ce le fusese încredinţat. Poate că abia aşteptau să se convertească şi ei. Le împărtăşeam exasperarea în faţa răspunsurilor imprecise ale acuzatului. Ireproşabili din toate punctele de vedere, nu se foloseau de nici un tertip teologic sau juridic: era un interogatoriu perfect. Probitatea lor m-a câştigat; am trecut de partea acuzării şi l-am aprobat pe Iuda, dispreţuindu-i totodată remuşcările. Din clipa aceea, deznodământul mi-era indiferent. Când am ieşit din sală, m-am gândit că publicul, prin lacrimile sale, perpetua o neînţelegere bimilenară. Oricâte urmări avea să aibă, respingerea creştinismului rămâne cel mai splendid gest al evreilor, un nou care le face cinste. Dacă erau, până atunci, singuri de nevoie, din acel moment aveau să fie din proprie vrere, damnaţi ce şi-au făcut o armă din cinism, unica precauţie luată împotriva… »
                                                                                   

                                              Faith in humanity: still not found...

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Pascale


Iisus, foarte îngrijorat din cauza consumului de droguri , trimite apostolii după diferite droguri, să le aducă pentru a le analiza. După două zile…. 
-Cine e?
-Sunt Pavel! Iisus deschide uşa.
-Ce ai adus, Pavele?
-Haşiş din Maroc!
-Foarte bine! Intră. -Cine e?
-Sunt Luca! Iisus deschide uşa.
-Ce-ai adus, Luca? 
-Marijuana din Columbia! 
-Foarte bine! Cine e?
-Matei sunt! 
-Ce-ai adus, Matei? 
-Cocaina din Bolivia! 
-Excelent, fiule! Cine e? 
-Ioan! 
-Ce-ai adus, Ioane? 
-Heroină din New York!
-Bravo!!! Cine e? 
-Andrei!
-Ce-ai adus Andrei? 
-LSD din Amsterdam! 
-Excelent !!! Haide intră…Cine e? 
-Iuda sunt! Iisus deschide uşa.
-Ce-ai adus, Iuda? 
-FBI-ul !!! TOATĂ LUMEA MÂINILE SUS!!!


Sărbători fericite, oricine ai fi! 



joi, 5 aprilie 2012

La mulţi ani, Bette Davis!

Google ar TREBUI să aibă un doodle pentru ea.
Ruth Elizabeth Davis,cunoscută ca Bette Davis,(n. 5 aprilie 1908 – d. 6 octombrie 1989) a fost o actriţă americană de teatru, film şi televiziune, laureată de două ori a Premiului Oscar. Cunoscută pentru dorinţa sa de a interpreta caractere deloc simpatice, Davis a fost constant apreciată pentru performanţele sale actoriceşti relevate într-o paletă foarte largă de filme: de la filme poliţiste şi filme istorice, iar ocazional comedii, până la filmele care au consacrat-o inconfundabil, drame romantice.
Dupa ce a apărut în piese de pe Broadway, Davis s-a mutat la Hollywood, California în 1930, dar filmele sale timpurii au fost lipsite de succes. S-a alăturat studioului Warner Bros. în 1932, după care şi-a început prolifica şi apreciata carieră cinematografică cu câteva interpretări care au fost foarte bine primite atât de public cât şi de critică.
În 1937, dorind sa se elibereze de tutela contractuală a studiourilor Warner Brothers, a intrat cu acest studio într-un conflict legal. Pierderea acestui proces larg mediatizat, care a fost de fapt o înfrângere aparentă, a marcat începutul perioadei cele mai fertile din viaţa artistică a actriţei. După aceasta, până la sfârşitul anilor '40, Bette Davis a rămas una dintre actriţele americane de film cele mai apreciate, cunoscută pentru stilul său actoricesc intens, profund şi puternic.
Davis a câştigat o reputaţie de perfecţionistă, care putea fi adesea foarte combativă. Se cunosc numeroase cazuri de confruntări dintre ea şi şefi ai studiourilor, colegi, regizori şi producători. Stilul ei direct, maniera verbală si nelipsita ţigaretă au contribuit masiv la imaginea personalităţii sale, fiind adesea imitată şi satirizată.
Bette Davis a fost prima femeie preşedinte a Academy of Motion Picture Arts and Sciences. A fost, de asemenea, prima actriţă care a fost de zece ori nominalizată pentru zece premii Oscar şi prima femeie care a primit distincţia Lifetime Achievement Award din partea Institutului American de Film. Cariera ei a avut mai multe momente de declin, dar şi de revenire. Bette Davis însăşi a recunoscut că relaţiile sale personale au contat negativ de-a lungul carierei sale. A fost căsătorita de patru ori, fiind o dată vaduva şi de trei ori divorţată, dar şi-a crescut copiii singură. Deşi ultimii ani ai vieţii ei au fost umbriţi de un cancer de sân care i-a fost fatal, totuşi a continuat să lucreze până aprope de deces, jucând mai mult de o sută de roluri în film, televiziune şi teatru, dintre care foarte multe au rămas memorabile. În 1999, Davis a fost clasată pe locul 2, după Katherine Hepburn, pe lista celor mai bune actriţe ale tuturor timpurilor realizată de Institutul American de Film.






"Calea sigura de a pierde fericirea, este atunci când ţi-o doreşti indiferent ce ai de sacrificat pentru ea.
"Să îndeplineşti un vis, să poţi munci de unul singur, să ţi se ofere şansa de a crea, acestea sunt hrana vieţii. Banii sunt mormântul."
"Dacă vrei să-ţi desăvârşeşti munca, doreşte-ţi imposibilul."
"Personal, cred că viaţa e o junglă. Dacă familia din care provine un copil nu este în sine o mică junglă, acesta nu este îndeajuns de pregătit pentru a înfrunta viaţa."
"Fără întrebări şi introspecţie, teatrul e doar un târg. Împreună cu acestea, el se transformă în artă."
"Sexul este o farsă a lui Dumnezeu pe seama oamenilor."
"Secretul vieţii este să accepţi provocările. Când cineva încetează să mai facă acest lucru, e un om mort."
"Când un bărbat îşi dă cu părerea, e bărbat. Când o femeie îşi spune părerea, e o scorpie."
"Fericirea din iubire durează doar foarte puţin, dar durerea din iubire durează o viaţă întreagă."

Nu ştiu ce să spun despre Bette. Doar că, de câte ori moralul meu e sub nivelul mării, mi-aduc aminte de pasiunea cu care a trăit şi a jucat, mă uit la un film cu ea, cel mai probabil "Now, voyager" sau "Dark victory", şi îmi trece. Dacă aş face, ca Lara, un clasament al femeilor care m-au influenţat cel mai mult, Bette ar fi aproape sigur pe locul I.

marți, 3 aprilie 2012

Cum m-a ajutat Agatha Christie

I-am recomandat mai demult unei colege „Crima din Orient Express” entuziasmată de ingeniozitatea cu care autoarea, prin intermediul personajelor sale, m-a dus de nas până la sfârşit.
-Nici n-o să-ţi treacă prin cap cine l-a curăţat pe american! îi ziceam eu încântată.
-Poirot?! glumi o a doua colegă, văzându-mă cât eram de aprinsă.
Recent, am citit „Crimă în Mesopotamia”, „Misterul trenului albastru”, „Cei cinci purceluşi”şi „Pisica printre porumbei” de Agatha Christie. E formidabil ce reuşeşte să facă această femeie cu creierul tău atunci când îi citeşti romanele. Ţi-l înmoaie ca pe plastilină şi înafară de asta, se joacă nestingherită cu timpul tău, de parcă i-ar aparţine. Te implică, te face părtaş, martor la ceea ce se petrece, astfel încât la sfârşit, deşi aveai toate indiciile şi poate ştiai cine a făcut-o, nu ştii de ce sau cum. E grozav să citeşti despre crime şi despre cum asasinii sunt descoperiţi nu atât prin indicii concrete, cât prin factori psihologici. În cărţile ei pulsează viaţa, fibră cu fibră, parcă îţi ţine mintea în priză, nu o încurcă în sensibilităţi, dacă ele nu o ajută (pe autoare) să schiţeze un caracter, ceva care se leagă cumva de un omor. Agatha creează dependenţă. Citind-o, mi-a revenit gustul lecturii. Dar nu ştiu cum o să mă întorc la cărţile mai serioase pe care mi le propusesem, pentru că a început să mă obosească acurateţea cu care unii autori descriu sentimente, foarte comune chiar, construind poveşti, distrugând destine. Nu pot explica altfel decât folosindu-mă de un citat al lui Emil Cioran care spune că romanul „a făcut trotuarul literaturii. Fără niciun scrupul de decenţă, nu e intimitate pe care să n-o violeze. Cu aceeaşi dezinvoltură, scormoneşte în lăzile de gunoi şi-n conştiinţe. Romancierul, a cărui artă constă în trasul cu urechea şi-n cleveteală, ne transformă tăcerile în bârfă.”
M-am săturat de poveşti. Personajele din cărţi sunt minunate, puternice, perfecte în defectele care le caracterizează, dar nu sunt reale. Nu le mai vreau. Dacă nu pot să schimb o vorbă cu ele, la ce-mi serveşte să le privesc spectacolul impenetrabil? Există oameni vii în jurul meu pe care nu-i înţeleg. Oameni la care ţin, dar care ştiu că-mi vor deveni străini şi mă doare încă de pe acum despărţirea de ei. Citindu-i pe ei şi încercând să le pătrund sensurile mi-am pierdut capacitatea de a credita cu încredere oamenii ficţiunii. Nu-mi dau seama dacă asta e de rău sau de bine. 

duminică, 1 aprilie 2012

Ce-am învăţat din filmele de groază

1) Întotdeauna când protagoniştii se mută/ vizitează o casă necunoscută, foştii proprietari, actuali strigoi, simt nevoia să-şi facă simţită prezenţa într-un mod nu foarte plăcut
2) Sub tapetul pereţilor acestor case se află, în 99% din cazuri, mesaje scrise cu sânge sau indicii asupra ororilor petrecute acolo
3) Dacă e vreun personaj care se prinde mai repede că urmează să fie căsăpit, nimeni nu-l crede
4) În caz că te afli într-un loc pustiu, noaptea, mai ales dacă eşti o tânără isterică, e musai să-l înfrunţi pe psihopatul măcelar de una singură
5) De câte ori trebuie să apară o fantomă fioroasă, se aud şoapte sau se face linişte astfel încât să te urci pe tavan când ţâşneşte arătarea
6) Nimănui nu-i pasă când moare jumătate din populaţia unui orăşel anonim, dar să îndrăznească maniacul să se atingă de câinele familiei...
7) 90 % din sperieturi se datorează muzicii/ efectelor sonore
8) Dacă e vreo fereastră în prim-plan, categoric în spatele ei va apărea o lighioană oribilă. Sau asta, sau urme de mâini
9) Niciodată poliţia nu e în stare să-l prindă pe psihopat, demonii mereu îi înjură pe preoţi în timpul exorcizărilor şi telefoanele sună mai ales atunci când sunt deconectate
10) ÎNTOTDEAUNA trebuie să existe copii zombi, copii fantome, copii medium, copii vampiri, copii posedaţi care sunt cele mai înfricoşătoare apariţii