sâmbătă, 26 mai 2012

Iubitorilor de ploi

aş fi vrut să le spun acum câteva zile că ploaia poate fi tandră, jucăuşă, prietenoasă, şi nu doar complicele singurătăţii...Între timp am traversat oraşul prin băltoace care-mi ajungeau până la genunchi şi  m-am trezit într-un metrou din care ieşea abur şi în care aproape toate becurile erau arse. Bineînţeles că imaginaţia mea (sau poate memoria) bolnavă a început să-mi amintească de toate accidentele cu trenuri despre care auzisem, Kaprun, Eurotunelul ş.a.m.d, în vreme ce unii făceau haz de necaz spunându-le cunoscuţilor la telefon că "a luat foc metrou', poate murim aicea" (nemaipomenit acest obicei al românilor de a înflori, dar poate nu e doar al românilor...). Ce m-a scârbit de-a dreptul a fost să aud pe cineva (o femeie, din păcate - una tânără) întrebându-se cu ciudă "de ce a trebuit să se întâmple pe linia asta?". Mă întreb dacă şi-o fi înghiţit cuvintele când a văzut că singura variantă a fost să se folosească cealaltă linie pentru ambele sensuri. Totuşi, în ciuda inundaţiilor, a canalizării mizerabile şi a recoltelor distruse, postarea o gândisem pentru iubitorii de ploi...






miercuri, 23 mai 2012

Enigmatică prefaţă

Serios? Asta a fost tot?!? Dar abia începuse să-mi placă. Cum ce? Liceul...
Ce mă mai lăudam eu că o să iau peste picior pe cine am să văd plângând la premiere. N-am făcut-o că deh! m-am simţit cam aiurea să realizez că se termină - cu toate că încă nu conştientizez. După festivitate - discursuri. "Când am intrat în clasa a 9a...timpul era răbdător cu noi. Acum se pare că timpul nu mai are răbdare". Râsete, că era pe post de glumă. Bietul Moromete! La aşa ceva nu s-ar fi aşteptat.
Şi ce dacă ne pare rău? Viaţa de-abia acum începe, mi-a zis cineva. Şi mi s-a mai spus să fiu realistă, că trebuia să se termine. Şi am reţinut eu din diverse surse că părerea asta de rău nu trebuie exprimată. Ceea ce simţim e musai să rămână în noi, pentru că aşa e demn. De fapt, am trăit-o pe pielea mea în unele momente când am pus în cuvinte ceea ce simţeam şi da, a sunat ridicol. Probabil singura scuză pe care o avem şi care ne salvează de la ridicol e vârsta.
Cea mai ciudată senzaţie: să simţi că trăieşti în trecutul altcuiva, nici măcar al tău; să nu poţi trăi prezentul în prezent; să te priveşti din afară şi să nu te recunoşti, să nu recunoşti timpul din jurul tău. Parcă aş vrea să înduplec pe cineva citându-i versurile lui Nichita Stănescu:
"Mai lasă-mă un minut
Mai lasă-mă o secundă
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp."








miercuri, 16 mai 2012

Did you ever know that you're my hero?

If friendship is your weakest point, then you are the strongest person in the world. - Abraham Lincoln
Nu ştiu care e cel mai slab punct al meu, dar prietenia sigur e unul din cele mai slabe. Mă face asta puternică? Nu. Ar fi trebuit să fiu Hulk al sufletelor până acum.
Tata mi-a zis când eram mai mică să am întotdeauna prieteni de la care să am ce învăţa. Păi, da, dar dacă se ghidau şi ei după principiul ăsta? Nu m-ar mai fi vrut pe mine prin preajmă.
Ce-am învăţat de la prietenii mei cel mai recent? Că sufletul e un puţ fără fund. Şi că unii se afundă în el ca într-o plapumă de nor şi se sufocă şi nu mai pot ieşi de acolo, pentru că s-au obişnuit să respire întuneric. Iar eu nu pot să-i scot, asta mă umple de greaţă faţă de mine: să mă ştiu inutilă în prezent, şi mai mult decât atât, să realizez cât de inutilă am fost în trecut, să mă aflu în situaţia de a nu fi ştiut să ascult şi să privesc aşa cum ar fi trebuit şi să mă întreb obsesiv cu o voce separată de sine: dar dacă ştiai, ai fi putut face ceva? Mă îngrozeşte să-mi răspund că nu. Nu poţi ajuta pe cineva care nu vrea să fie ajutat. Eu nu sunt doctorul Breuer şi prietenii mei nu sunt Nietzsche. Mi se pare firesc să existe lucruri care să mă doară pe mine, fiindcă le merit cu vârf şi îndesat, dar mă revoltă, mă exasperează să văd că lucruri cu adevărat dureroase se întâmplă, independent de mine, unor persoane la care ţin şi care nu le merită sub nicio formă. Sunt legată de mâini şi de picioare în faţa unei forţe psihice extraordinare. Ceea ce mă îngrijorează, de fapt, e că forţa asta e însoţită de o sensibilitate pe măsură, care adânceşte tot mai mult puţul şi norul şi întunericul...











You're everything I wish I could be
I could fly higher than an eagle
'Cause you are the wind beneath my wings

sâmbătă, 12 mai 2012

Ură

Dacă-aş fi trăsnet v-aş trăsni,
V-aş îneca dacă-aş fi apă,
Şi v-aş săpa mormântu-adânc
Dac-aş fi sapă.
Dacă-aş fi ştreang v-aş spânzura,
Dacă-aş fi spadă v-aş străpunge,
V-aş urmări dac-aş fi glonţ,
Şi v-aş ajunge.
Dar eu, deşi rămân ce sunt,
O voce-adâncă îmi murmură
Că sunt mai mult decât orice,
Căci eu, sunt ură.

                                                             Alexandru Macedonski

sâmbătă, 5 mai 2012

Nu-mi vine să cred că trăiesc aici

Candidaţii la primăria capitalei:
Sorin Oprescu
Nicuşor Dan
Silviu Prigoana
Irinel Columbeanu
George Becali
Mariana Moculescu
Sânziana Buruiană
Ioana Popescu
Monica Tatoiu

Ar fi amuzant, ar fi al naibi de amuzant, dacă n-ar fi, de fapt, trist în esenţă...
Mai multe detalii despre instituirea prezenţei obligatorii la slujbele de duminică şi despre taxa pe kg în plus şi pe înşelatul nevestei, aici.