sâmbătă, 30 iunie 2012

Despre superstiţii, din oraş


Bunica mea, mama mamei, a murit acum 7 ani. Biserica sau religia sau, mă rog, legea creştinească spune că trebuie să i se facă nuş' ce fel de slujbă, pomană, ceva de acest gen atât acasă cât şi la cimitir, motiv pentru care soţia unchiului meu, mătuşa mea, cumnata mamei (ce de precizări inutile!) a făcut o vizită bunicii mele la cimitir. Stupoare! Un muşuroi uriaş, dezgustător, de furnici şi-a găsit domiciliu pe mormântul bunicii şi nu orice fel de furnici, nu, nu, nu, unele mari şi carnivore de ţi-e şi frică să te apropii de ele să nu te înghită de viu ş-apoi să se scobească şi în dinţi ca în desenele animate. Scârbită până în măduva oaselor şi amărâtă de aşa descoperire mătuşa mea a găsit o explicaţie cât se poate de logică pentru apariţia bestiilor: mamaie a făcut vrăji când trăia.
-!?!
Da, recunoaştem şi eu şi mama că bunică-mea avea un obicei tare hazliu să meargă de la biserică (era tare credincioasă!) la ghicitoare şi "viţă-versa", dar... de la asta până la vrăji? ntz ntz ntz...în fond, ce diferenţă e între horoscopul de azi şi ghicitul de atunci, că doar sunt "instrumentele diavolului" amândouă, cum probabil sunt şi furnicile de la mormântul bunicii. Nu mă miră că oamenii au o imaginaţie atât de puternic înrădăcinată în arhaic, nu mă miră nici că e vorba de o rudă a mea, chiar dacă prin alianţă, nu, nicidecum. Ce mă surprinde este că această femeie este contabil, a învârtit bani (virtuali sau nu) toată viaţa ei, şi ce poate fi mai concret decât banii "pă" lumea asta? A citit foarte mult, îi place să citească şi are o gândire lucidă şi o judecată sănătoasă...de obicei. Când vine însă vorba de religie, toată cultura şi inteligenţa ei se topesc de parcă nici n-ar fi fost. Bineînţeles, eu şi mama am profitat de ocazie să ne amuzăm un pic pentru că, e ştiut, ce se naşte din pisică tot şoareci mănâncă, deci nu era să se supere pe mine tocmai ea, când am comentat după cum urmează:
-Ia stai aşa...vrăji? Mda...cimitir, pâmânt, "îngrăşământ organic", vrăjile erau explicaţia cea mai plauzibilă pentru o armată de furnici. Şi ce ziceai că vrea cu mamaie?
-Cică s-o scoată, şi să-i facă popa o slujbă.
-S-o scoată? De ce, s-o aerisească?
-Nu ştiu. Oricum i-am zis şi Marianei: "Soro, io nu vreau s-o văd pe mama altfel decât ultima oară când am văzut-o." Şi aşa unchi-tu a pus o placă de ciment pe mormânt, cum vor ei s-o ridice?
-O placă?! Deh, să nu fugă...Şi Mariana ce-a zis?
-Ce să zică...mai mai s-o convingă, deşi când am auzit şi eu şi ea am înţepenit: CE?!? Mama afară?! (îmi e imposibil să redau expresia maică-mii când s-a maimuţărit mirându-se cu o pereche de ochi mari, din nou ca în desenele animate, care m-au făcut să mă tăvălesc pe jos de râs.)
Această a doua mătuşă, sora mamei (ca în Caragiale, famelie mare ş.a.m.d), are un simţ al umorului la fel de negru. Întrebată la moartea bunicii de un vecin nevinovat care o vedea că face curat de zor, dacă o mută din nou pe mamaie, neştiind că a murit, ea a răspuns cu dezinvoltură:
-Da! la Berceni 2:)
Arta supravieţuirii: a face haz de necaz.





duminică, 17 iunie 2012

Leac împotriva insomniilor:

eseurile de la subiectul III. De ce nu m-am gândit oare mai din timp? Cărţile, lectura au ajuns să-mi fie necesare cum îmi sunt oamenii. De fapt, aş alege bucuroasă o carte în locul multora dintre ei, dar nu pot să învăţ nici de frică operele pentru bacalaureat. "Pentru că nu ţi s-au explicat cum trebuie..." mi-ar spune cineva cu o urmă de amărăciune amestecată cu compătimire pentru puţina mea lipsă de înţelegere...
Aş vrea să fiu gând, să zbor nestingherită în preajma celor de care mi-e dor, să nu mă împiedic în spaţiu şi timp - mai ales în timp -, să le pot sufla la ureche, neştiută de nimeni, frumuseţe, dragoste, muzică. Mi-aş dori să-i pot îmbrăca în cifre, pentru că e atâta căldură în cifre, atât confort şi linişte în ipoteză, concluzie şi demonstraţie. Ştii de la ce-ai plecat şi la ce vrei să ajungi, lucru care în viaţă nu se întâmplă decât foarte rar, şi uneori devine rutină. Ar trebui să ne putem descrie în cifre. Să simţim în cifre. Sau măcar în game, în note muzicale, pentru că, oricum, muzica e tot un fel de matematică. Mă întreb cum ar fi să nu avem nevoie de cuvinte, să nu ne mai doară.


marți, 12 iunie 2012

Random

Momentul acela ciudat când o privire spune mai mult decât o mie de cuvinte nu e întotdeauna în favoarea noastră. Cum să facem să nu ne dăm de gol?
*
Mă amuză şi mă înduioşează să văd copii întrebând cât e ceasul, copii mititei de 4, 5, 6 ani. Timpul e ultimul lucru care ar trebui să-i intereseze; e la discreţia lor.  
*
Cea mai mare insultă pe care i-o poţi aduce unui om orgolios care îţi oferă cu insistenţă ajutorul lui, deşi tu nu i l-ai cerut, este să-l refuzi. Cu aceeaşi încăpăţânare cu care el îţi îndeasă pe gât porţii de generozitate inutilă. Şi după ce a înţeles că nu ai nevoie de el, urmăreşte-i ego-ul zvârcolindu-se în chinuri...

sâmbătă, 2 iunie 2012

Citindu-te...


Să citeşti o carte pe care ţi-a recomandat-o cineva drag e ca şi cum ţi s-ar da voie să-ţi vâri puţin nasul în unul din ungherele sufletului său. Şi te temi un pic înainte de a o începe...dacă nu-ţi va plăcea? Apoi descoperi că îţi place, nu te identifici cu subiectul, cu ideile, poate cu personajele, nu te identifici cu nimic, şi totuşi îţi este apropiat totul pentru că acolo îl regăseşti pe celălalt. În mijlocul gândurilor cuiva care acum respiră infinitul te trezeşti îndrăgostit de cuvinte, de toate cuvintele, de toate întorsăturile de frază pentru că ele aduc lângă tine pe cel sau cea care le-a citit înaintea ta. Cuvintele topesc timpul – dintre tine şi cel care le-a scris - şi spaţiul care te desparte de cititorul drag la recomandarea căruia ai pătruns în universul unei anumite cărţi. Şi nu topesc doar spaţiul fizic, ci şi pe cel emoţional. Înţelegi dintr-o dată, citind, lucruri pe care nu le-ai înţeles nici chiar discutând cu persoana respectivă. Şi mulţumeşti...cărţii, celui care a scris-o, cuvintelor, celui sau celei care te-a îndrumat către ele şi către puţin din sinele său.