vineri, 27 iulie 2012

Nume

-Bună ziua, i-am dat administratoarei care făcea încasări joi, nu din prea mare drag, cât dintr-un rest de politeţe rămasă în cine ştie ce colţ al conştiinţei mele.
-Bună, mamă!
Pauză. Apoi:
-Teo a intrat la buget, îmi zice cu faţa radiind de încântare.
Teodora, nepoata ei, cu care mă jucam la scara blocului când eram mică, în lipsă de alt anturaj. Mă vede că o privesc confuză, plictisită. Mă interesa foarte puţin spre deloc, motiv pentru care, de fapt, nici n-o întrebasem ce a făcut odorul ei. Adaugă, cu aceeaşi mândrie:
-La medicină.
Schiţez un rânjet şi un "felicitări" convenţional şi îmi văd de drum.
De ce mă lasă rece? pentru că de câte ori mă întâlnesc cu această fată, simt nevoia să mulţumesc cuiva de sus de tot pentru toţi oamenii inteligenţi şi de bun-simţ pe care îi cunosc şi cu care pot dezbate diverse chestii. Nu că ea ar fi proastă, departe de mine acest gând, dar are o părere atât de bună despre ea, pe care mi-o împărtăşeşte cu atât de multă consecvenţă, încât eu mă întreb sincer cu ce dracu' am greşit de a trebuit să-mi intersectez drumul cu al ei în ziua respectivă.
Este doar una din patru fete pe care le cunosc şi care poartă numele de Teodora. Cunosc e mult spus, dar...e aşa de ciudat. Sunt atât de diferite, credeam că numele are o înrâurire specială asupra firii cuiva, dar ele îmi dezmint convingerea asta. Dacă mă gândesc totuşi mai bine, singura trăsătură pe care o au în comun toate patru este ambiţia, încăpăţânarea. În rest, dacă le-aş defini pe fiecare printr-o singură caracteristică dominantă (deşi e greu!) ar fi, pe rând, sensibilitate, spirit rebel, conştiinciozitate şi, în cazul vecinei mele, o nemărginită iubire de sine.
Uneori, merg pe stradă şi simt brusc un parfum trecând pe lângă mine, pe care nasul meu îl identifică îaintea mea ca aparţinând unor oameni pe care îi ştiu, poate chiar îi îndrăgesc. Mă întreb prosteşte, pueril, ca şi cu numele, cum îndrăznesc să poarte acelaşi parfum. Pentru mine devin sacre nimicurile astea, care, în fond, nu ne definesc. Cu atât mai mult cu cât asupra numelor chiar nu avem nimic de zis...
Ştii, cred că am găsit în Paler ce ai găsit tu în Cioran. Da, cu tine "vorbesc". Faptul că exprimă cu atâta uşurinţă lucruri apăsătoare de care ne lovim toţi, dar pe care nu ştim să ni le explicăm. Îţi ziceam de doamna O., de setea ei nestăvilită de a iubi dincolo de sine, ca să descopăr în "Scrisori imaginare" o cugetare care spune, cu aproximaţie, că adevărata glorie este dreptul de a iubi fără măsură. Dacă ai şti de câte ori m-am întrebat în ultima vreme dacă am vreun drept să duc dorul anumitor persoane!... Poate câteodată cărţile ne aleg pe noi, exact la timpul potrivit, şi nu noi pe ele, cred că am citit asta şi pe blogul cuiva. Ce părere ai?

marți, 24 iulie 2012

Cum?

Să te simţi de parcă ai pierdut ceva şi să nu ştii ce. Să n-ai idee unde să-l cauţi şi să nu ai nici măcar siguranţa că găsindu-l, te vei simţi mai bine.

joi, 12 iulie 2012

-depersonalizare? - cu plăcere:)

Te-ai trezit vreodată dezgustat de sine? Nu de sine, nu de "tine", ...nu ştiu cum să-ţi spun. Să fii atât de detaşat încât să-ţi provoace silă propria persoană, dar să o priveşti cu ochii unui străin. Să te uiţi într-o oglindă a ta interioară, să-ţi vină greaţă privindu-te, dar să-ţi zici "ăsta nu sunt eu"-  prin urmare mă pot afunda liniştit în continuare în mocirlă...să nu te regăseşti în ceva al tău, dar să te autosugestionezi, "e în regulă, pot să ies oricând" şi să ştii că nu poţi - să nu-ţi pese totuşi...Ai simţit vreodată că nu-ţi mai aparţii, dar că asta e o binecuvântare, pentru că oricum nimic nu te mai lega de vechiul "tu"? Sau că nu te mai găseşti, dar, din nou, să te lase rece chestia asta, pentru că...fir-ar să fie, dacă nu te-ai căutat cum naiba să găseşti ceva?! Să cauţi ca să găseşti ce? Nimic?! Păi pentru nimic pot să nu mă mai obosesc...Ai observat vreodată cât de tolerant poţi fi în raport cu tine? Nu toleranţă obişnuită, nu, e toleranţa aia care iartă orice din indiferenţă. "E, hai, că nu e chiar aşa de rău" - să-ţi zici asta şi culmea! s-o crezi deşi ştii bine că celălalt "tu" te-ar căsăpi dacă ar mai avea vreun pic de forţă să te contrazică...să-ţi pese de orice, mai puţin de mizeria din tine, să ştii că se va curăţa singură, iar dacă nu...ei bine, asta e! Să te ignori, aşa cum ignori o insectă care îţi bâzâie în creieri când citeşti...o auzi (dar nu o asculţi)...eh, dă-o încolo, o să moară singură, fără s-o "ajut" eu.


duminică, 8 iulie 2012

Prea multă prostie...

Încep să cred că cea mai importantă lecţie pe care o învăţ zi de zi este că prostia nu are limite, zicea bine cine zicea aşa...Da, bine, errare humanum est, dar uneori chiar n-ai voie să greşeşti. Pentru că prostia ta (sau neatenţia, sau dezinteresul etc, variante cu acelaşi sfârşit) nu te doare pe tine, iar dacă te doare, o meriţi! Nu, nu, îl doare pe altul şi îl îmbolnăveşte de nervi. Şi e cu atât mai trist faptul că e un anume gen de prostie care nu se poate corecta, nu se loveşte de graniţe sociale, culturale, lingvistice, rasiale, sexuale...este infinită, generală, individuală şi totuşi universală. Şi de multe ori nu se pedepseşte, fiindcă "a greşi e omeneşte". E aşa uşor să te foloseşti de scuza asta, e prea uşor, e prea banal, prea "mainstream"... să calci în picioare munca unor oameni (e adevărat, o perioadă scurtă de timp, până la constatarea şi corectarea greşelii- dacă se întâmplă aşa) încât îţi vine să crezi că prostia e de fapt unitatea de măsură a normalităţii.
Şi o melodie total off-topic...:


Cum lupţi cu prostia? Ajunge educaţia? Îmi răspunde şi mie cineva?