marți, 30 octombrie 2012

Marketingul persoanei

Eh, uite asta n-am învăţat până acum, nici la orele de marketing din liceu şi nici în altă parte, pentru că n-am avut de luptat, la drept vorbind, pentru nimic, în adevăratul sens al cuvântului. La slujbele de vară pe care le-am mai avut nu m-a întrebat nimeni dacă aş face sacrificii pentru carieră şi care ar fi acelea sau ce mă satisface pe plan profesional. Mă întreb dacă foştii mei colegi, acum studenţi la Marketing, la ASE chiar, învaţă cum să-şi promoveze imaginea. E a doua, pardon, a treia oară în mai puţin de o lună când mă confrunt cu  întrebări de tipul da' de ce să te luăm pe tine? da' ce ne oferi tu şi nu găsim la alţii? ce te recomandă? ne poţi spune atâtea calităţi şi atâtea defecte? Tot în luna asta am constatat că nici să fii prea sincer nu e o variantă fericită. Da' crezi că eşti potrivit pentru chestia asta? Tu ce crezi? Dacă nu mă consideram potrivită aş mai fi irosit timp - al meu şi al vostru - prezentându-mă la interviu!? Nu prea ştiu cum să mă descurc cu "lauda" asta de sine, care e de fapt un lucru perfect normal. Mă rog, nu în lumea mea. Eu tac şi fac. Şi de multe ori am avut rezultate mai bune chiar decât cei care anunţau dinainte ce buni vor fi. Şi atunci? Plus că, să fim serioşi, cam cât de obiectiv poţi fi? E ca şi cum m-aş uita la teleshopping. "Produsul nostru este hiper-ultra-mega-performant. Dacă îl comandaţi în următoarele 5 minute, primiţi bonus şi cuţitele pentru fărâmiţat alimente tari, iar dacă sunteţi printre primii o sută de cumpărători intraţi automat în tragerea la sorţi care vă poate aduce marele premiu, o vacanţă romantică în Grecia (musai să fie "romantică", altfel nu sună bine)." Cam aşa şi noi ăştia de ne căutăm fie locuri de practică, fie vreo slujbă în cine ştie ce monstru de companie.
Şi da, ştiiiiiu, am descoperit şi eu apa caldă şi mersul pe jos.

duminică, 21 octombrie 2012

Tu ce ai fi făcut?

Acum o săptămână am trecut prin parcul de la Unirii în drum spre autobuz şi am văzut pe bancă o femeie care plângea singură un plâns liniştit. Era legată la cap şi se uita în gol rumegându-şi tăcută durerea. Nimeni n-o lua în seamă. M-am oprit la vreo o sută de paşi de ea întrebându-mă dacă ar avea sens să o întreb ce o supără. Am stat un pic pe loc enumerându-mi în minte motive pentru care ar trebui să o las în pace. Poate voia totuşi sa fie ignorată, n-aveam cu ce să o ajut, iar eu am reacţii din cele mai bizare când nu ştiu ce să fac, s-ar fi putut chiar să zâmbesc prosteşte din neputinţă, aşa că am procedat ca restul trecătorilor grăbiţi, deşi eu nu mă grăbeam nicăieri: m-am făcut că plouă şi mi-am văzut de drum. M-am temut. Asta la o săptămână după ce am asistat la o scenă dezgustătoare în autobuz. Un bărbat zbiera ca apucatul la o femeie cu un copil, pentru ca respectiva mamă nu-l putea calma pe micuţul care scâncea, fără să facă prea mult zgomot. Rezultatul a fost că, din pricina agitaţiei, copilul a început de-a dreptul să plângă. Nenorocitului nu-i mai ajungeau insultele, cum că toate lăturile au venit în Bucureşti, că ăsta e poporul român, nevastă-sa, evident, îi ţinea isonul. Atunci m-a "lovit" pe mine revelaţia că, da, ăsta e poporul român. Poporul român care stă şi se uită la un cuplu în vârstă care insultă o mamă şi nu zice nimic. Cam ăştia suntem. O bătrână s-a trezit chiar să-l susţină pe bărbatul în cauză, spunând că "uite, nici măcar nu plânge, mârâie intenţionat". Să nu te ia greaţa când le vezi pe femeile astea făcându-şi cruci fără număr când trec pe lângă o biserică? Şi nu, nu era o femeie a străzii care îşi trimite copilul la cerşit mai târziu. Era tânără, curată şi nu a răspuns la discursul gunoiului care îi scuipa insulte. Din nou, resemnarea.





sâmbătă, 6 octombrie 2012

Descoperiri

"Nesimţirea e un must în CV-ul oricărui bucureştean". Cugetarea nu îmi aparţine, e a cuiva drag mie, care are obiceiul să mă aducă de multe ori cu picioarele pe pământ, când încep eu să mă alarmez aiurea în idei despre nedreptate, ipocrizie, laşitate, fandoseli din astea fără rost. Georgiana speră că bucureştiul o va schimba, şi nu de analfabetă am scris fără majusculă. Nu cred că are nevoie de schimbarea asta. R. nu e aşa, nici dna O. şi niciunul din oamenii pe care îi admir şi cărora aş vrea să le semăn măcar puţin la maturitate...Poate e totuşi utilă, o supapă împotriva amărăciunii, dar nu când devine o armă îndreptată către cel slab. Iar fac asta...naivităţi. Am citit undeva despre o poveste din Biblie în care, pe scurt, un sfânt îi cerea permisiunea lui Dumnezeu să cruţe o cetate întreagă de nenorociţi pentru că acolo se afla un suflet care nu merita să fie distrus. Unul singur. Chiar merităm aşa ceva? Să fim salvaţi cu milioanele, doar de dragul câtorva inşi? Mai pe româneşte, lor ce le iese din asta? Gloata oricum îi calcă în picioare.

Şi ceva care nu se leagă de nimic din ce-am scris, decât poate de cei puţini şi buni.

marți, 2 octombrie 2012

Era amuzant

liceul, abia acum îmi dau eu seama de ce toată lumea îi duce dorul. Îţi plăcea, nu-ţi plăcea de toată lumea, ştiai la ce să te aştepţi, te prinsesei care era mersul lucrurilor, eram acolo toţi zâmbet lângă zâmbet, nerv lângă nerv, plictis lângă plictis. Cuiva tot îi păsa de tine, eram prieteni la rele, ne certam, ne împăcam, îşi mai băteau profii joc de noi, le-o întorceam când ni se acrea de-a binelea, şi ia 4 ani acum de unde nu-s. Îmi lipseşte până şi circul care se numea oră de contabilitate, şi paznicii cu care ne certam că ne cereau degeaba legitimaţiile, fumul din băi pe care-l tăiai cu cuţitul, toate prostiile astea care ne enervau şi ne uneau totodată. Azi în drum spre facultate nişte fete râdeau de se prăpădeau în autobuz. Avea dreptate cine zicea că lumea te mai iartă de crimă, dar de fericire niciodată. O tanti se zgâia strâmbându-se la ele, parcă şi eu le priveam cu ciudă, pentru că, momentan, n-am cu cine să râd pe drumul spre facultate, dar...hei! n-am cu cine să râd nici acolo. Asta îmi lipseşte cel mai mult - râsul. Râsul ăla bolnăvicios şi molipsitor pe care îl auzeau Bianca si Corina din cealaltă parte a clasei în ore din banca mea. Nu mă prea încălzeşte cu nimic să ştiu că şi alţii se simt la fel, m-aş bucura chiar să ştiu că foştii mei colegi o duc mai bine la capitolul ăsta, dar ce ştiu e că o să treacă, la un moment dat. Mi s-a tot zis asta, e un adevăr general valabil. Foarte interesantă reacţia unor colegi de-ai mei, când le zic că eu sunt din Bucureşti, aşa, uşor dispreţuitoare. Deşi nu e vina mea că m-am născut şi că locuiesc aici.