sâmbătă, 16 februarie 2013

"Regulile sunt singurul lucru pe care îl avem"

    Am citit "Împăratul muştelor" de William Golding. Este a  treia carte pe care o citesc şi care mă îngrozeşte atât de mult încât să nu mă lase să dorm după "O mână de oase" a lui Stephen King şi "Zece negri mititei" a scumpei mele Agatha. O biografie scurtă de pe coperta cărţii mă anunţă că autorul a participat la debarcarea din Normandia şi la scufundarea vasului Bismarck, de unde şi-a pierdut încrederea în fiinţa umană, oricât de fragedă ar fi ea. Golding plasează un grup de copii (ficţional, desigur) pe o insulă pustie din mijlocul Pacificului. Iniţial, puştii se înţeleg. Apoi se sălbăticesc. Se omoară între ei. Dar nu oricum. Se vânează prin junglă, pe întuneric, ameninţaţi de o fiară nevăzută şi priviţi de Împăratul muştelor care rânjeşte malefic strâmbându-se la ei. Nu dau spoilere. Oricine ai fi, cititorule, te las să descoperi singur cine e împăratul muştelor.
     Ce e surprinzător la cartea asta - cel puţin pentru mine - nu e violenţa, grotescul, sălbăticia, ura şi frica primitivă, bestialitatea. Nu...ci faptul că toate astea sunt puse în cârca unor copii. Toată povestea mi se pare o ironie fină cu săgeţi îndreptate în mai multe direcţii. Pe de-o parte (nu ştiu de unde mi-a căşunat) loveşte în Micul prinţ. Pe de alta în frumuseţea idilică a unei insule tropicale, în libertate. Probabil şi în conceptul de civilizaţie...cred. Focul ăla pe care se chinuia Ralph să-l ţină aprins tot la asta mă ducea cu gândul. O tentativă disperată de păstrare a uzului raţiunii şi a normelor utile supravieţuirii. Cochilia...încă un simbol al ordinii sociale. Eu chiar am o boală. Se numeşte "oare-s-ar-putea-întâmpla-asta-în-viaţa-reală?". Aşa suntem? M-am întrebat chestia asta şi când am terminat "1984". Scena cu şobolanul. AŞA am reacţiona în situaţii-limită?

duminică, 10 februarie 2013

Tănăsescu E. S. vs. grupa 105

adică grupa din care fac şi eu parte şi care astăzi, odată cu examenul la constituţional, a spus la lungă vedere sesiunii. Examen oral. Panică, emoţii, dacă mă încurc, dacă mă bâlbâi, aaa, păi eu mă pierd, unde mai pui că asistentul ne-a ameninţat avertizat că ne va adresa cel puţin o întrebare şi ştiam toţi că dacă va face asta în niciun caz nu o să fie ca să ne ajute.
 A sosit şi ziua examenului. Bizar că, deşi mi-era clar că o să vină (dorindu-mi să cadă o cometă peste facultate când avea să-mi fie rândul) n-aveam nici cea mai vagă idee cum urma să se desfăşoare. Am auzit atâtea zvonuri despre personajul ăsta care ne e profesoară, că am crezut la un moment dat că suferă de multiplă personalitate. Am intrat cu creierii praştie în sală, nemâncată şi cu maţele strangulându-se una pe alta de frică (efectul îngrăşatului porcului în ajun), am luat biletele, am dat carnetul şi m-am aşezat. Ştiam subiectele. O fată turuia de zor despre Hegel. "Fiecare popor are constituţia care i se cuvine şi care i se potriveşte." Bine, domnişoară, suficient. Colega s-a cărat şi am început să scriu. Dar ce să scrii când alţii sunt chemaţi la tăiere chiar în faţa ta şi tu ai vedere deplină la spectacolul ăsta? Cam ca la urs. Ei, dacă sunt 6 inşi înaintea mea am timp să aflu cum stă treaba. Mă fascina S. La curs nu m-am aşezat niciodată în primele bănci, deci nu vedeam decât imaginea de ansamblu. Acum eram relativ aproape de ea. Mânca un măr. A mai ronţăit, apoi, încă unul. Când a ajuns la mine încă unul. Un iaurt Activia trona dezinvolt pe catedră. Normal, gândeam eu, cineva cu un echilibru moral atât de evident n-o să mănânce shaorma. Undeva există o legătură între echilibrul exterior şi cel interior. Se uita la colegii mei cu o atenţie aproape maliţioasă. Ochii albaştrii, transparenţi. Cearcăne violete, vizibile, de om care a citit, nu, pardon, a mâncat cartea. Oamenii-biblioteci. Spiritul viu, privirea inteligentă. Buzele subţiri...eh, e ştiut ce se spune despre femeile cu buze subţiri. S. nu face excepţie. Mărturisesc că mie mi se pare frumoasă. Şi abia când deschide gura îţi dai seama că chiar e. Seria I, de fapt, o place pe S. Profesionalismul şi cultura ei vastă estompează sentimentul de intimidare pe care ni-l inspiră, fiindu-i totuşi cauză. Mă distrau comentariile ei. Acide. În alte condiţii chiar aş fi râs, dar...acum nu era cazul. În ce state puterea statală se confundă cu cea religioasă? Statele islamice. Fals. În Europa? Nu ştiu. Vatican, duduie dragă, Vatican. Şi tot aşa. Dumneavostră n-aţi înţeles nimic, nimic! mi-aţi recitat articolul din Constituţie, dar chiar nu vreţi să gândiţi...
Domnişoara Vasile Adriana. I-am povestit eu cum m-am priceput mai bine despre controlul        constituţionalităţii legilor, drepturile fundamentale, taxa de trecere a frontierei în scopul constituirii unor resurse pentru ajutoare sociale. Mă simţeam aşa:
Hotărârile judecătoreşti nu sunt supuse aceluiaşi regim juridic pentru că judecătorul nu elaborează şi nu adoptă legi, ci doar le interpretează şi le aplică. La noi. Aşa e în România, dar ştiţi vreun stat unde se întâmplă invers? În sistemul anglo-saxon? Nu. America? E acelaşi lucru. Deci nu stiţi...Bun. Continuaţi. Mă uitam când la foaie, când la ea. Da. Bine, domnişoară. Aveţi dreptate. Parcă eram un căţel. Mai rămânea să-mi arunce un os. Am uitat să-i spun Anei că nu are nimic special cu ea şi colegii ei care sunt la distanţă. Şi pe noi ne consideră la fel de idioţi. Asistentul ne-a zis că doamna profesoară este "mămoasă", că iubeşte studentul român. Mhmhmh. Poate pe principiul lui "în lipsă de altceva".Când mi-a pus nota terminasem tot ce îmi aminteam despre subiecte. R. ar fi fost mândră de mine. Nu m-am bâlbâit, nu m-am încurcat, nu mi-au întunecat emoţiile judecata, nu mi-a tremurat vocea. M-am uitat în ochii S. şi mi-am ţinut firea. Am luat 10.