sâmbătă, 16 februarie 2013

"Regulile sunt singurul lucru pe care îl avem"

    Am citit "Împăratul muştelor" de William Golding. Este a  treia carte pe care o citesc şi care mă îngrozeşte atât de mult încât să nu mă lase să dorm după "O mână de oase" a lui Stephen King şi "Zece negri mititei" a scumpei mele Agatha. O biografie scurtă de pe coperta cărţii mă anunţă că autorul a participat la debarcarea din Normandia şi la scufundarea vasului Bismarck, de unde şi-a pierdut încrederea în fiinţa umană, oricât de fragedă ar fi ea. Golding plasează un grup de copii (ficţional, desigur) pe o insulă pustie din mijlocul Pacificului. Iniţial, puştii se înţeleg. Apoi se sălbăticesc. Se omoară între ei. Dar nu oricum. Se vânează prin junglă, pe întuneric, ameninţaţi de o fiară nevăzută şi priviţi de Împăratul muştelor care rânjeşte malefic strâmbându-se la ei. Nu dau spoilere. Oricine ai fi, cititorule, te las să descoperi singur cine e împăratul muştelor.
     Ce e surprinzător la cartea asta - cel puţin pentru mine - nu e violenţa, grotescul, sălbăticia, ura şi frica primitivă, bestialitatea. Nu...ci faptul că toate astea sunt puse în cârca unor copii. Toată povestea mi se pare o ironie fină cu săgeţi îndreptate în mai multe direcţii. Pe de-o parte (nu ştiu de unde mi-a căşunat) loveşte în Micul prinţ. Pe de alta în frumuseţea idilică a unei insule tropicale, în libertate. Probabil şi în conceptul de civilizaţie...cred. Focul ăla pe care se chinuia Ralph să-l ţină aprins tot la asta mă ducea cu gândul. O tentativă disperată de păstrare a uzului raţiunii şi a normelor utile supravieţuirii. Cochilia...încă un simbol al ordinii sociale. Eu chiar am o boală. Se numeşte "oare-s-ar-putea-întâmpla-asta-în-viaţa-reală?". Aşa suntem? M-am întrebat chestia asta şi când am terminat "1984". Scena cu şobolanul. AŞA am reacţiona în situaţii-limită?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu