vineri, 28 iunie 2013

Ce-am învăţat după primul an de facultate

Drept. Asta clar. Ce-am învăţat pe lângă drept? Că nimeni nu e singur de drag. Eşti singur pentru că nu şti să fii altfel. Pentru că nu poţi relaţiona cu ceilalţi, nu te identifici cu ei, nu găseşti un mod de a închega o discuţie sau un subiect, o portiţă. Nu cred că îi place cuiva singurătatea. Cine afirmă asta, probabil bravează. Am mai învăţat totuşi că inclusiv în situaţia asta, există cel puţin o persoană ca tine. Poate nu chiar ca tine, dar... va fi cineva cu care să te simţi în largul tău. Care nu citeşte numai tratatele lui Iorgovan şi nici, căzând în cealaltă extremă, doar cărţi de tipul "Fifty shades of Grey". E o senzaţie tare plăcută. Te face să te simţi mai puţin ciudat. Cam aşa:


Am descoperit că frica e un motor excepţional. Un perpetuum mobile mai de ajutor decât ideea oricărei recompense. Oamenii sunt ipocriţi şi îi spun stres. Stres pe dracu'! E frică toată ziua şi toată noaptea. Am mai descoperit şi că pot să înţeleg şi să memorez şi apoi să repet procesul cu sute şi sute de pagini. Nu în detaliu, eu nu sunt Lexie, dar...ce face frica asta, dom'le!




Am aflat că "selecţia naturală" începe de pe treptele facultăţii. Că unora dintre colegii mei li se pare o virtute să trăiască (bine) pe banii părinţilor şi că noi, pământenii trebuie să sărutăm asfaltul pe care au trecut picioarele lor mulţumind universului că a salvat, prin ei, "justiţia de mâine". În fond, frumoasa cu trup de adolescentă, legată la ochi şi cu balanţa atârnându-i din mâna stângă va avea nevoie şi mai târziu de un peşte, un dealer şi trotuarul aferent.


Am mai învăţat că în unele cazuri e bine să te întorci pe geam dacă eşti dat afară pe uşă. Mă rog...asta m-au învăţat secretarele de la facultate. Cheers!
Am învăţat că timpul îşi bate joc de noi. Şi că "sămânţa nedreptăţii" încolţeşte din facultate. Din Facultatea de Drept.
Am învăţat că oricât ţi s-ar spune să te mulţumeşti cu ce ai, niciodată nu funcţionează. În niciun caz la vârsta asta. Ce ai devine întotdeauna prea puţin. Şi mai vrei. Mereu altceva, mereu pe altcineva. Mai mult, mai nou, mai necunoscut. Când e deja cunoscut, înseamnă că a devenit al tău. Şi ciclul o ia de la capăt.
Mi-am dat seama că misoginismul e un microb de care oamenii n-or să scape prea curând, indiferent de cultura pe care o au, indiferent de avere sau de origine şi indiferent ce...mânăncă toţi diplomaţii lumii despre egalitatea între sexe. La cratiţă cu femeia!
Am realizat că suntem de o ignoranţă usturătoare în comparaţie cu puştii de vârsta noastră de acum un secol. Şi asta mi-aminteşte de întrebarea Biancăi: nu cumva cineva ne vrea proşti?