marți, 20 august 2013

Troc

Cea mai mare greşeală pe care o fac oamenii este ataşamentul, pentru că de aici provine suferinţa, sau cam aşa ceva. Trebuie că am auzit asta într-un film, recent. E totuşi cam banală să o fi întâlnit într-o carte. Şi pe cât e de banală, pe atât mai tare te loveşte când îţi dai seama că e adevărată. Oamenii au născocit atâtea minuni, au săvârşit atâtea orori în numele tot atâtor minciuni sfruntate, au construit, au dărâmat şi au luat-o de la capăt. Au renăscut din cenuşă...cam ca pasărea Phoenix gândacii. Sau ca ciuma. Ciuma nu dispare niciodată, aşa am citit. Şi oamenii ăştia, de care suferă pământul (ca în bancul ăla cu "ohh, ai homo sapiens? o să-ţi treacă, am avut şi eu") au depăşit atâtea obstacole, până la a supune aproape şi natura şi n-au reuşit, prăpădiţii, să răpună un singur amănunt: propria naivitate. Ei cred încă de pe vremea când nu ştiau să vorbească nici măcar cu sine că încrederea valorează încredere, sau că respectul câştigat prin respect cântăreşte mai mult decât respectul smuls prin frică. Trăiesc cu senzaţia că li se cuvine să fie iubiţi pentru că iubesc la rândul lor sau că merită fidelitate pentru că au fost loiali. De parcă ar face troc cu ei înşişi pe taraba altuia. Cum să primesc găini când eu ţi-am dat un taur? Am avut grijă de tine, acum e rândul tău. Ţi-am ţinut de urât când erai singur, acum eu sunt cel singur. Adică un fel de regulă nescrisă de aşa-zis bun-simţ cum că nimic nu e pe gratis, nici măcar în iubire, indiferent despre ce fel de iubire e vorba. Şi până la urmă ce e ăla bun-simţ? Îţi zic eu ce e. Lucrul pe care bărbaţii, ca specie, îl dispreţuiesc cel mai mult la femei, considerându-l slăbiciune. Deşi şi ei gândesc în termenii bunului-simţ când îi avantajează. Ştii oare să-mi zici...de ce toţi ne credem trădaţi, fără să ni se fi promis nimic?