Ploi calde de vară

Chiar şi ele.

2012-03-05T09:43:00.001-08:00

Mi se întâmplă ceva ciudat: nu pot citi. Adică...pot, învăţ (sau cel puţin încerc să învăţ) la economie, răsfoiesc alte cărţi şi caiete, dar problema mea majoră e că nu mai pot citi literatură. Nici poezie, nici proză, nici măcar afurisita aia de critică cu care mi-am bătut capul în săptămânile acestea. Mă simt trădată de cuvinte, cred că aşa mi-aş putea defini starea, sunt dezamăgită de ele ca de un prieten vechi şi bun care mi-a jucat un renghi. Mă întreb dacă sunt demnă de aşa ceva, dacă am dreptul să fiu certată cu cuvintele. Răspunsul e că nu prea am. Literatura nu are defecte. Nu are vicii. Eventual, se poate trasforma într-unul, dar în asta constă frumuseţea ei. E dincolo de orice sentiment negativ. Îmi e necesară, dar nu mă pot apropia de ea. Sunt certată cu cuvintele, fiind încă dependentă de ele. Citindu-le, am impresia că mă sfidează, şi nu mă mai pot concentra asupra lor. Le-am iubit atât de mult! Probabil de aceea le urăsc acum cu asemenea intensitate, pentru că, inconştient, s-au transformat în cântarul insuccesului meu. Nici măcar nu am cu ce să echilibrez balanţa.

Exerciţiu

2012-03-01T07:47:00.000-08:00

Mă copleşeşte tot mai des senzaţia că nimic nu e întâmplător, că universul se compune dintr-o reţea fină de unde spirituale, comunicând neîncetat şi indefinibil între ele, după o logică aparte mereu în schimbare. Şi mă doare, mă sperie, mă fascinează sentimentul acut pe care-l am uneori că lucrurile sunt prestabilite şi că eşafodajul unei situaţii depinde sau a depins la un moment dat de un cuvânt, un pas în plus sau în minus, de impulsul unei singure persoane care a distrus sau a clădit, inconştient, într-o alta, o lume. Mă îngrozeşte gândul că risc, în orice moment, să declanşez în viitorul meu sau al altcuiva o explozie de imprevizibil. Neprevăzutul, hazardul îmi apar în viitorul devenit prezent doar consecinţele unei teoreme gândite cu mult înainte ca eu să fiu nevoită să aleg. Pentru că, de fapt, groaza de aici provine, din alegeri, din opţiuni. Aleg un colectiv în dauna altuia şi în felul acesta pierd şansa de a cunoaşte o persoană care, poate, m-ar fi transformat complet. Şi nici măcar nu am de unde să ştiu acest lucru, îl aflu mult prea târziu când mi se pare că „ceva”, o entitate a vrut ca eu să fac alegerea greşită. Alteori descopăr că am cunoscut persoanele potrivite dintr-o alegere pe care am considerat-o iniţial greşită sau, şi mai ciudat, dintr-o alegere la care n-am chibzuit deloc. Cele mai banale gesturi se încarcă de o importanţă covârşitoare, mai ales când constat că, fără ele, aş fi pierdut ce era mai important. E înfricoşătoare această putere de decizie pe care o avem, e maliţioasă. Ne permite să facem totul, ajungând la nimic. Sau, într-un caz fericit, să credem că nu facem nimic, descoperind, în final, că avem totul.

Peut-être pas encore

2012-02-18T12:07:00.003-08:00

Let it snow!

2012-02-13T12:07:00.000-08:00

“Nu am cum să cad. Doar mă ţin bine pe picioare”. Nici n-am gândit-o bine şi am şi intrat până la genunchi într-o băltoacă la fundul căreia se afla o porţiune lucioasă şi netedă de gheaţă- iată-mă, deci, patinând ca motănelul din Tom & Jerry. Natura are un simţ al umorului greu de egalat. Ne umileşte. Se ţine cu mâinile de burta ei mare şi se tăvăleşte pe jos râzând cu lacrimi. Şi ne îngroapă în nămeţi. S-a terminat cu claxoanele asurzitoare, ambuteiajele, înjurăturile, zgomotul, praful, aroganţa. Mă tot gândesc la câte lucruri au reuşit să creeze oamenii de-a lungul timpului, lucruri măreţe, uriaşe, colosale şi cu toate astea, natura îşi bate joc de ei. Din când în când le aminteşte cine e „şeful”. Anotimpul ăsta e un coşmar pentru mulţi. Dar eu sunt atât de inconştientă încât să spun că e frumos. E al naibi de frumos să vezi că oamenii nu deţin controlul suprem!

Întâmplător am găsit asta. E o listă, destul de lungă, cu lucruri care ne fac fericiţi. Lucrurile acelea mărunte şi simple care ne îndulcesc aproape insesizabil viaţa. N-am apucat s-o parcurg pe toată, dar aş mai adăuga ceva la ce-am apucat să citesc, şi anume că e un sentiment grozav să te ridici la nivelul aşteptărilor unei persoane care a avut încredere în tine când tu n-ai avut, care a crezut în tine, te-a încurajat şi te-a susţinut dincolo de nesiguranţa ta. E...genial!

"Pasăre, cuvânt, cenuşă..."

2012-02-06T11:56:00.000-08:00

Te uită cum ninge...februarie?!

2012-02-03T12:33:00.000-08:00

Schimb de rol universal

2012-02-01T14:18:00.000-08:00

Mi-aş dori foarte mult să mă fi născut bărbat: fără slăbiciuni, fără sentimentalisme, cu picioarele bine ancorate în realitate, să nu cunosc nehotărârea. Şi, în acelaşi registru, mi-aş dori ca toate femeile din lume să devină pentru o lună bărbaţi, toţi bărbaţii să devină femei, toţi negrii să devină albi şi, mai ales, toţi albii să devină negrii. Copiii să se transforme în adulţi, iar adulţii să redevină copii. Poate în felul ăsta o să ne vedem lungul nasului. Şi mi-aş mai dori ca, măcar pentru o oră, cel căruia îi spunem Dumnezeu să devină om şi să privească, să simtă şi să trăiască totul prin prisma neputinţei noastre. Nu să-şi trimită delegat un "fiu" pe care îl lasă să moară. Nu, să vină El personal.

Google misogin. Din nou

2012-01-27T10:46:00.000-08:00

Am fost acolo

2012-01-26T15:26:00.000-08:00

Mulţimi?

2012-01-20T15:23:00.000-08:00

Acum câteva zile aflându-mă în staţie aud un zgomot puternic de maşină în viteză. M-am întors instinctiv, am văzut că nu erau maţe împrăştiate pe nicăieri şi m-am liniştit. M-am uitat apoi la oamenii din staţie. Toţi urmăreau încă maşina cu privirea, încruntaţi, curioşi, îl boscorodeau pe şofer, de parcă el singur ar fi fost vinovat de toate accidentele de pe mapamond şi am realizat de ce se holbau încă la maşina care îi depăşise: aşteptau să se întâmple ceva nasol, să vadă pe bune maţe şi creieri împrăştiaţi pe jos. În ochii lor n-am văzut teama de o nenorocire, ci încrederea că ea se va produce. Încredere sporită de curiozitatea pentru moarte. Ei sunt oameni.

Şi nu doar ei. De când a început agitaţia asta din Piaţa Universităţii n-am văzut nici măcar o singură emisiune, ştire, interviu, n-am citit nici măcar un singur articol despre ceea ce se întâmplă. Mă otrăvesc lucrurile astea. Românii sunt nemulţumiţi. Este tot ceea ce am nevoie să înţeleg. Şi aşa nu am cum să ajut pe nimeni. Întrebarea e dacă are cine să îi (ne) ajute. Colegele mele discută politică pauză de pauză cu Ring-ul şi Click-ul în faţă şi alte instrumente „culturale” de acest gen şi mă gândesc că...dacă oameni la fel de înzestraţi intelectual ca ele zbiară în piaţă la un specimen şi mai dubios, atunci locul ăsta frumos numit România e stricat rău. Dar mă hrănesc cu ideea că adulţii din piaţă n-au fost adolescenţii/adolscentele care mă copleşesc pe mine cu înţelepciunea lor de Cancan. O altă colegă însă, cu o mare doză de bun-simţ şi o inteligenţă pe măsură, m-a întrebat: Bine, şi atunci ce faci? Stai şi rabzi? Nu am idee. Habar n-am. Ştiu însă ce nu ar trebui să „faci”. Adică ceea ce se întâmplă acum. O mulţime furioasă de oameni e ca un monstru fără creier. Poate fi atât de uşor influenţată. Şi nu cred că are nimeni interes să influenţeze în bine mulţimea din Piaţa Universităţii. Între timp, capul meu stă foarte comod, precum al struţului, în nisip. Prefer aceste mulţimi de oameni:

Tu te-ai dumicat cu mine vaporos

2012-01-18T13:07:00.000-08:00

Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine

Într-o dup-amiază, când
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să ştiu că te aud cântând.

Cântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele

Şi mănăstirea mi-a rămas descuiată.

Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul, şi degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape -

Şi-ntreaga ta făptura, aproape.

Cu tunetul se prăbuşiră şi norii

În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele... Mi-s

Şubrede bârnele, ca foile florii.

De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos -
Nedespărţit - în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.

"Morgenstimmung"- Tudor Arghezi

O persoană foarte specială mi-a spus acum puţin timp că există în viaţă trei lucruri fără de care omul nu poate trăi, şi anume muzica, literatura şi iubirea. Ceva din poezie mi-a amintit de aceste trei lucruri - şi de persoana respectivă. Mulţumesc.

Viaţa pe un peron

2012-01-06T12:54:00.000-08:00

„Uneori a aştepta poate fi, la urma urmei, un mod de a pleca şi de a sosi. Câtă vreme aştepţi, totdeauna mai există un tren care va veni sau va pleca. Chiar dacă nu ştii cât trebuie să aştepţi. Peroanele sunt cu totul pustii numai când le pustiim noi înşine.”

Mă fascinează cum unii scriitori reuşesc să pună în câteva cuvinte idei pe care eu doar le pipăi în minte, le rumeg ore şi zile întregi, fără să reuşesc să le dau o formă. Şi încep să cred că şi asta e menirea unui scriitor: să exprime sentimente pe care le încercăm toţi, dar pe care nu suntem în stare să ni le explicăm. Le explică el şi pentru noi, fiindcă şi el le trăieşte. „Trebuie să alegi. Îţi trăieşti viaţa sau o înţelegi? Una din două. Nu poţi, se pare, să le ai pe amândouă.” Paler îmi oferă o perspectivă foarte tristă, pentru că de obicei, principala mea problemă este că nu înţeleg de ce se întâmplă ceva sau cum se întâmplă şi nu neapărat faptul că se întâmplă. Ca de exemplu, trenul care a sosit de curând la mine în gară: a venit prea târziu, cu uşile închise, nu se opreşte în gară şi ,oricum, nu duce nicăieri. Iar eu mi l-am dorit atât de mult! Păcat că în viaţa reală nu există trenuri; există oameni. Care îşi dau seama de afecţiunea ta pentru ei când ea deja nu mai există şi vor să ţi-o ofere, în schimb, pe a lor, când tu deja nu o mai vrei. Timpul e mârşav.

2012?

2012-01-03T13:39:00.000-08:00

Eu sunt o persoană tare guralivă şi turui ca o moară stricată, încercând de multe ori să ascund faptul că îmi vine să dau cu cărămizi în capul celor care mă înconjoară. Ce îmi închide gura de obicei? Să constat că oamenii sunt mai inteligenţi sau mai proşti decât păreau, mai răi sau mai buni. Cam din astea...O singură dată cineva mi-a închis gura altfel decât în modul convenţional. M-a întrebat ce-aş face dacă aş şti că voi muri a doua zi. Primul gând: să spun unei anumite persoane că o iubesc. Al doilea gând: de ce doar uneia? Există mai multe persoane pe care le preţuiesc şi care nu ştiu chestia asta. Al treilea: locuri de vizitat, oameni de cunoscut, dar câte aş avea timp să fac într-o zi? Ca să lărgesc perioada, că tot e anul în care, ipotetic vorbind, o să ne curăţăm, m-am gândit aşa: Ce aţi face dacă aţi ştii că sfârşitul lumii vine anul ăsta? (eventual înainte de bac, să ştim şi noi o treabă:D)

Are you watching closely?

2012-01-02T14:10:00.000-08:00

Now you're looking for the secret. But you won't find it because of course, you're not really looking. You don't really want to work it out. You want to be fooled.

Larisa Fiodorovna Antipova

2011-12-28T11:31:00.000-08:00

Cred că uneori împrumutăm ceva din semnificaţiile numelui pe care îl purtăm, de parcă, independent de caracterul nostru, numele în sine ne defineşte ca oameni, spune despre noi mai mult decât acţiunile noastre. La asta mă gândeam în timp ce citeam „Doctor Jivago”, la asemănarea dintre Larisa Fiodorovna şi Lara.

Nu prea îndrăznesc să scriu despre cărţi, pentru că sunt alţii mult mai pricepuţi decât mine care pot face asta, dar în cazul de faţă nu e vorba doar de carte, ci şi de persoana care m-a îndemnat, indirect, s-o citesc. Am pornit de la Lara cea adevărată, pe care urmează să o văd în martie, în căutarea eroinei lui Boris Pasternak şi am găsit, oricât de absurd ar suna, aproape unul şi acelaşi spirit, aceeaşi dragoste firească pentru viaţă şi pentru frumos, acelaşi respect pentru om şi pentru idee, aceeaşi forţă interioară în lupta cu realitatea şi acelaşi curaj născut din iubire. De aceea, pentru mine, Larisa Fiodorovna are un singur chip.

E posibil ca un personaj literar să influenţeze sufletul cuiva? Dar un nume?

James Blunt & Chris Rea

2011-12-26T08:31:00.000-08:00

Altfel de Crăciun

2011-12-24T13:12:00.000-08:00

Cu riscul să devin repetitivă, am să postez toate melodiile de Crăciun pe care le cunosc ale Tatianei Stepa, pentru că nu mă pot hotărî care e mai frumoasă. Crăciun fericit, cititorule de Ploi de vară:)

Parada prostului gust

2011-12-18T04:31:00.000-08:00

Ceea ce mă face să-mi dau seama cât de copil sunt este faptul că încă mă mir de diverse lucruri, fie ele spectaculoase sau de-a dreptul dezgustătoare. Şi, ce mă surprinde peste măsură este că prostia umană, ca şi universul, cum zicea nenea Einstein, este infinită. Am văzut chestia asta dovedită de mai multe ori decât mi-ar plăcea să recunosc şi nu mă refer la scris, citit, socotit, cultură generală, pe scurt la lipsa de educaţie; eu vorbesc de un soi de educaţie morală...? Nu ştiu cum s-o numesc. Mi-e greu să văd oameni care ridică prostul gust la rangul de atitudine, care transformă în valori propriile concepţii, de cele mai multe ori banale, ridicole, mediocre şi care terfelesc tot ce e subtil, frumos sau demn. Oamenii la care mă gândesc se înmulţesc precum gândacii, dar sunt mai nocivi decât aceste insecte. „ar trebui să nu poată face copii” mi-a zis cineva, mai în glumă, mai în serios. „adică să le interzică prin lege?” „nu, să fie o genă care să-i împiedice să procreeze dacă n-au IQ mai mare de atâta. Dar...de fapt aici nu e vorba de IQ”. Normal că nu e. Ei nu sunt întârziaţi mintal, doar se complac într-o stare totală de ignoranţă, dispreţuind şi insultând orice contrazice modul lor de percepere a realităţii. Asta, în teorie. Iar în practică, imaginaţi-vă un personaj gălăgios, îmbrăcat în culori stridente (se aplică pentru ambele sexe), care nu „şi-o vede” de burtă, cum zice Badea (burta este un articol obligatoriu), cu accesorii bătătoare la ochi şi ahtiat să se dea în spectacol. Prezenţa în sine n-ar fi o problemă dacă în jurul lui nu s-ar afla o mână de cuconete cu aere de „lady” care râd cu o poftă nebună de vulgarităţile pe care le spune şi îl încurajează să continue fluturându-şi genele şi rotindu-şi ochii peste cap de plăcere. Şi, maimuţoiul, evident, continuă; în termeni potriviţi cu situaţia, „se umflă tărâţa în el”. Nu ştiu ce mă îngrozeşte mai tare: „show”-ul burtosului care plezneşte de automulţumire sau entuziasmul adolescentin al unor femei în toată firea care, exceptând momentele umoristice (care umor?!?), devin isterice la cel mai mic comentariu sau sugestie. Şi, da, normal ar fi să eviţi aceste persoane dacă te deranjează, dar uneori nu poţi să pleci, pur şi simplu nu poţi. Şi m-am întrebat timp de o secundă, în timp ce asistam scârbită la scena de mai sus, ce-ar fi făcut profa de română dacă ar fi fost în locul meu. Profa care are un fel de a ne vorbi de parcă ne învăluie, ne vrăjeşte, încât la final nu mai ştim dacă făcea referire la operă, la viaţă, sau la noi. Profa care ştie să fie şi caldă şi tăioasă şi dacă se încruntă o dată la tine, îţi vine să te bagi sub bancă. Şi căutătura n-ar fi o problemă dacă n-ar fi atât de obiectivă şi n-ar avea replica potrivită la momentul cel mai potrivit- mă rog...nepotrivit pentru noi. Eh, ce-ar fi făcut dumneaei dacă ar fi auzit guiţăturile burtosului? E clar că e vorba despre profa din prezent. Cea de anul trecut era o ţaţă fără pereche, un fel de variantă feminină a burtosului, bolnavă de aceeaşi mulţumire de sine, care, corectând teza unui coleg, a exclamat cu hotărâre:

-Aaaa! Roberto! Să mor io dacă îi dau mai mult de 7!

O singură întrebare:

2011-12-10T09:39:00.000-08:00

Unde e zăpada?

Partaj: Desculţi prin zăpadă

2011-11-30T14:03:00.000-08:00

Vocile din capul meu

2011-11-28T10:56:00.000-08:00

Din capul meu şi din capul Lorenei, colega de bancă. Lori e peşti ca mine, dar vocile ei se exprimă ceva mai coerent decât ale mele sau ştie ea să ciulească urechile mai atent.

-Ce oră avem?

-Istorie...

-Hmm...ceva îmi spune să plec.

Şi a chiulit. Şi bine a făcut pentru că era prima pe care a strigat-o profesorul la ascultare.

-Avem contabilitate?

-Da...

-Ceva îmi spune să stau.

Şi a stat. Am dat test –neanunţat- şi, deşi nu s-a descurcat grozav, important e că a făcut act de prezenţă, altfel tovarăşul profesor s-ar fi enervat cumplit că a îndrăznit să absenteze de la materia lui care este mai presus de bac, mai presus de admitere, mai presus de orice „banalitate” ca româna, matematica sau economia.

Într-o pauză dinaintea unei alte ore de contabilitate (coşmarul clasei noastre):

-Cum ar fi, zice ea, să intre ăsta pe uşă şi să zică „Scoateţi o foaie de hârtie!”?

-Ce să facă?!? Abia am venit din practică, n-are şi el materie de recuperat?

Tovarăşul profesor a venit, s-a învârtit puţin prin clasă, apoi a întrebat:

-Câte note aveţi?

-Una...

-Şi cu una de pe aplicaţie două, şi cu una din testul pe care îl vom da azi, trei.

Şi iată-l rostind cuvintele fatale:

-Scoateţi o foaie de hârtie.

Vocile mele nu sunt atât de clare. Le trec aşa de mult prin filtrul raţiunii, că îşi pierd orice semnificaţie. De obicei merg pe sistemul: „N-am chef să mă stresez” şi atunci lucrurile se rezolvă de la sine. Odată am participat la un concurs şi nu ni s-a auzit un instrument => s-a dus toată melodia de râpă. Eu ştiam (mai degrabă simţeam) dinainte că ceva nu e în regulă. Aveam senzaţia că întreg universul complotează împotriva noastră.;)) Vocile mai intră pe emisie şi când e vorba de câte o persoană străină. Îmi place sau nu. Şi rar îmi pot explica de ce unele persoane îmi inspiră încredere şi altele repulsie.

Mâine avem teză la română. Lorena mi-a zis să mă mai uit pe „Plumb”. Sper ca vocile din capul ei să nu-şi fi luat vacanţă de Crăciun mai devreme.

Ciudăţeniile naturii

2011-11-26T07:15:00.000-08:00

Cine greşeşte?

2011-11-22T13:45:00.000-08:00

-Eu n-am să-mi învăţ copiii să vorbească româneşte.

Mă vede că strâmb din nas şi adaugă:

-Daaa, ştiu, tu ai alte idei, dar serios acum, cu ce-i avantajează să ştie română?

-Cum rămâne cu cărţile? Toată literatura pe care copiii tăi ar rata-o...

Zâmbeşte naiv şi superficial.

-...şi pe care bănuiesc că nici tu n-ai citit-o.

Colegele mele se uită la mine ca la un alien. Colegii...bat mingea. Am înţeles, nu vă pasă de cărţi. Totuşi, cele mai bune bancuri pe care le ştiu sunt în română, părinţii ne-au învăţat să vorbim prima dată în româneşte, gândim în româneşte, oricât de „americanizaţi” am fi...şi lista continuă. Nu mă bag în filme româneşti, pentru că ne-au dus la un moment dat la „Reconstituirea” şi concluzia generală a fost „Ce porcărie!”. Faţă de teatru sunt însă mai deschişi. Poate pentru că e mai viu şi pentru că a merge la o piesă de teatru e oarecum un eveniment.

N-am cum să greşesc. De data asta nu. De obicei, pun la îndoială multe lucruri în care cred. Nu raportat la părerile celorlalţi; pur şi simplu mă întreb cum e de fapt. Ce-ar fi făcut evreii cu o mentalitate ca a tipei de mai sus?

Quills

2011-11-19T14:34:00.000-08:00

"In order to know virtue, we must first acquaint ourselves with vice."

Facebook?

2011-11-18T10:56:00.000-08:00

A: Vreau să ne cunoaştem mai bine:)

B: Şi eu:D

A: Ai (cont pe) Facebook?

?! Nu, n-am auzit-o nicăieri, dar cred că la asta se va ajunge cât de curând. Mii de prieteni virtuali, mii de „like”-uri, mii de poze, mii de ore irosite ca să-ţi creezi o identitate, o viaţă socială. De ce? Când poate nici nu eşti în stare să-ţi menţii relaţia cu o mână de prieteni adevăraţi.

Fotografii luate de pe www.weheartit.com <3

SAŞA, GRIŞA şi ION

2011-11-18T10:24:00.000-08:00

Minunat final. Îndrăznesc să spun specific românesc:D

La Saison Des Pluies

2011-11-17T04:47:00.000-08:00

Maniere

2011-11-12T11:05:00.000-08:00

Calea Moşilor. Tramvaiul 21. 7 dimineaţa. Frig, ceaţă, semi-întuneric. Înghesuială, aglomeraţie, oameni morocănoşi, somnoroşi, care s-ar uita urât la tine dacă nu le-ar fi atât de somn. Un nene se ridică să coboare şi un altul îi ia locul.

-Ce faci, domne, nu vezi că nevastă-mea venea să s-aşeze? Nu vezi că e însărcinată?

Nenea care se aşezase se ridică jenat cerându-şi scuze. Nu, nu o văzuse, îi pare rău bla bla...

-Ce-am ajuns, continuă soţul femeii, boscorodindu-l pe celălalt, să iei locu’ la o femeie, şi gravidă. Făăăă, treci aici pă scaun!

Revoltă

2011-11-09T05:31:00.000-08:00

Nu pot niciodată să mă cert cu cineva pentru mine. Îmi face rău, nu-mi găsesc cuvintele şi mi se pare umilitor atât pentru mine cât şi pentru celălalt „certăreţ”. Dar dacă e vorba să iau apărarea cuiva şi dacă persoana respectivă e într-un conflict cu un grup mai mare de persoane eh, atunci se schimbă situaţia. Nici nu-mi dau seama când mă implic, parcă cineva mi-ar pune cuvintele în gură şi eu le rostesc înainte de a apuca să le gândesc. Şi ăla e momentul când uit că sinceritatea, contrar părerii unui mare diplomat, NU îmi va aduce succese permanente, ci mai degrabă tunete şi fulgere. Cu toate astea, oricât aş încerca, nu mă pot controla să intervin în aceste conflicte. Simt o căldură şi o curiozitate uşoară la gândul că nu m-aş mai putea suporta dacă i-aş lăsa pe ceilalţi să creadă că au dreptate doar pentru că ei sunt mulţi. De fapt, îmi fierbe creierul de nervi văzând cât de uşor ajung oamenii la concluzia asta şi pun la zid pe cel ce îi contrazice. Când se termină, nu-mi mai amintesc ce am zis. Îmi pare doar rău că n-am zis mai multe, pentru că rareori găsesc în mine această forţă pe care o declanşează nedreptatea. Închei cu Nightwish, pentru că ei mă inspiră şi mă calmează. Şi pentru că muzica lor e mai nobilă decât orice aş putea gândi eu, iar dacă dau volumul îndeajuns de tare chiar acoperă ceea ce gândesc.

Viaţa cu Louie

2011-11-08T08:33:00.000-08:00

Desenele copilăriei mele. Şi ale adolescenţei. Leacul împotriva oricărei forme de plictiseală, delăsare, dezamăgire sau indispoziţie. Imposibil de comparat cu ciudăţeniile la care se uită acum copiii. Mi-am amintit de episodul ăsta datorită unei replici: "Puteai să te căsătoreşti cu el, puteai să fii doamna Kazoo, puteam să fiu Louie Kazoo!" Şi eu puteam să fiu Adriana Kazoo, dar mama e femeie deci, prin definiţie, alegerile ei sunt din cale-afară de bizare. Enjoy, voi cei care mai ştiţi încă să fiţi copii.

Artă.

2011-11-05T12:32:00.000-07:00

Vara promisă

2011-11-04T12:39:00.000-07:00

Eu pentru cine votez?

2011-11-02T10:47:00.000-07:00

Dacă există un scriitor pe care chiar îmi pare rău că nu am avut cum să-l cunosc, acela este Caragiale. M-am tot întrebat, cu ciudă, de ce nu m-am născut în timpul său, sau de ce n-a trăit dumnealui în timpul nostru. Dar nu aşa oricum, ci să fie un prieten al familiei, un obişnuit al casei, să-l pot lua cu mine la întrunirea la care am mers sâmbătă şi să-i spun, mai în glumă, mai în serios: Vezi, nene Iancule? Nimic nu s-a schimbat.

Nu mă prea omor cu politica. Ceea ce e cam trist fiindcă, mai nou, am drept de vot. Avem câţiva colegi foarte activi, implicaţi într-un soi de colegiu al tinerilor la x partid care ne-au rugat să mergem să-i votăm pentru nu-ştiu-ce-funcţie în colegiu. Personal, m-am dus de dragul unei prietene care candida la preşedenţia colegiului şi care ne-a mărturisit ce important era pentru ea. Fără să-mi bat capul să-i înţeleg motivele, m-am prezentat sâmbătă la sediul partidului-colegiu, sperând să ţină puţin şi să ne cărăm acasă cât mai repede. Vise! Am petrecut cele mai plictisitoare DOUĂ ORE din viaţa mea (exceptând, bineînţeles, orele de contabilitate, despre care încep să cred că sunt o pedeapsă divină :-?) ascultând discursuri care se învârteau în jurul aceloraşi flecăreli plictisitoare despre cum tinerii sunt viitorul acestei ţări, băsescu face o politică murdară – o tanti zicea că puştiul ei de 9 ani a constatat asta-, partidul nostru (adică al lor) va aduce o schimbare, bla, bla, BLA! Au urmat apoi discursurile „tinerilor”, scurte, la obiect şi la fel de pline de clişee. L-am văzut şi pe contracandidatul prietenei mele şi am avut o presimţire tristă de genul: Gogo e o tipă inteligentă, drăguţă şi coerentă, dar fraieru’ ăsta o să câştige(cu toate că avea vreo 17 ani). Nu ştiu de ce am gândit aşa. Există o expresie în franceză care se referă la politicienii aspiranţi, şi anume „un jeune loup”=un lup tânăr, adică un fel de „ar-vinde-o-şi-pe-mă-sa” ca să ajungă unde doreşte. Cam asta îmi inspira tipu’.

Am votat (în sfârşit!) şi aici a început partea hazlie. Votanţii puştiului erau mulţi şi majoritatea fără buletin. Au stat „mai-marii” şi au întors-o pe toate părţile şi au zis „bine, puteţi vota şi fără buletin, dar să aduceţi nu ştiu ce justificări”. Când am terminat, am stat un pic de vorbă cu Gogo, ca să aflu dezamăgită că lupta era pierdută din start:

-La el au venit 60...

-Păi, şi la tine?

-22.

-Dar de unde a găsit atâţia?

-Mită...

Iar eu ca orice om normal, născut, crescut şi „educat” în România o întreb:

-Tu de ce nu te-ai gândit la asta?!

Se uită la mine mustrător şi răspunde:

-De unde atâţia bani, Adriana?

Deci se gândise...Cât le-o fi dat oare tânărul lup?

Când eram lângă uşă, un nene a adus un tip şi a strigat la altcineva din comisie:

-Am mai adus pe cineva. Poate să voteze? E băiatu’lu’ Cutărescu.
Bravos naţiune! Halal să-ţi fie!

Trădare, trădare...de trei ori trădare!

2011-10-31T13:30:00.000-07:00

Am dezertat de la mult iubitul Magic FM. Dar nu e vina mea, pentru că playlistul lor s-a umplut de pânze de păianjen mai ceva ca-ntr-un film de groază american. Pe lângă asta, cum să nu mă fac vinovată de înaltă trădare când Gold FM-ul mă ispiteşte cu aşa ceva?!

De pe la noi

2011-10-28T12:48:00.000-07:00

Emeric Imre ♫ Noapte de unul singur

Sarmalele Reci ♫ Telefonul nu mai sună

VUNK ♫Lacrimi de coniac

Say cheese!

2011-10-28T07:54:00.000-07:00

Mare agitaţie mare pe la colegiul nostru economic...Astăzi ne-au făcut poze pentru panoul liceului. De unde rezultă că toţi cei ce vin în urma noastră or să mai aibă o promoţie de care să râdă, pentru că deh! destul am râs şi noi de „fraierii ăia de pe panouri”. Şi profesorii au locul lor pe panourile astea (nu că li s-ar fi cerut părerea) şi, evident, directa care de cele mai multe ori stă tolănită pe un fel de fotoliu ca al mamei Omida. Oameni buni, am înţeles, vă place să vă faceţi poze, dar de ce să umpleţi pereţii liceului cu ele? N-aţi auzit de „Facebook”?! În fine, am terminat noi cu pozele, ne-am întors la ore, respectiv la engleză. Profa era contrariată că nu ni s-a impus să venim în uniformă.

-Păi...ştiţi, azi e vineri, n-avem uniformă,o lămurim noi, vizibil iritaţi.

-Dar n-are importanţă, ar fi trebuit să veniţi în cămaşă albă.

-Cum doamna, sare un coleg, păi să nu ieşim şi noi bine în poză? Nici măcar vinerea?

-Dar tu nu te poţi remarca prin altceva decât prin felul cum eşti îmbrăcat? zice profa care se afla într-o nemaipomenită dispoziţie de ţinut predici.

Aş fi apreciat logica, dar nu în momentul ăla. Era ultima oră, ne dăduse test, înainte de asta avusesem test la mate, discuta cu nişte puşti abia ieşiţi din adolescenţă şi în plus, era vorba doar de nişte afurisite de fotografii. Şi răspunsul veni pe măsura întrebării:

-Ba da, doamna. Am maşină :>

Banc

2011-10-26T12:23:00.001-07:00

La inceputul inceputurilor, impartea Sf. Petru creier pentru toti dintr-un lighean.
La un moment dat insa, vazand ca se termina, Sf. Petru se duce la Dumnezeu si-l intreaba ce sa faca cu restul oamenilor.
- Du-te si pune apa si imparte asa mai departe!
Se duce Sf. Petru dar la un moment dat iar vede ca se imputineaza apa cu creier si se duce iar la Dumnezeu.
- Du-te pune apa si imparte mai departe!
Sf. Petru se conformeaza si de data asta.
Dar intr-un tarziu se termina: si creierele si apa si amestecul si tot.
- Acu' ce fac Doamne?
- Mai sunt multi?
- Da Doamne, multi...
- Da-le diplome!

Awesomeness

2011-10-23T11:29:00.000-07:00

Evanescence & Linkin Park ♫ Bring me to life

Muse ♫ Uprising

Linkin Park ♫ Rolling in the deep

Prostul nu e prost destul până nu e şi fudul.

2011-10-18T11:40:00.000-07:00

„Niciodată n-am reuşit să duc o carte la bun sfârşit pentru că mă plictiseşte prea rău să citesc.” Am auzit asta la un tip, apoi o tipă a reluat-o (vai...nici eu:)...) şi pe ea am pus-o să repete fiindcă am crezut (sperat) că am înţeles greşit. Înţelesesem bine, fata a repetat cu o spontaneitate adorabilă: „Cititul mă plictiseşte”. „Bine, bine, am gândit eu fremătând de uimire, dar ai încercat să citeşti şi altceva decât ziarele de la metrou?!”.

Trăiesc într-o permanentă luptă cu sine. Oamenii nu suportă să le spui adevărul, iar dacă o faci râzând de ei, devin duşmani declaraţi. Ceea ce înseamnă că trebuie să învăţ să-mi ţin gura pentru că, deşi nu vreau să fiu iubită de toată lumea, nici nu vreau să cad în extrema cealaltă. Şi e greeeeeeeu! Există oameni care parcă cerşesc cu disperare să-ţi baţi joc de ei, şi mă refer aici la orice fiinţă umană, indiferent de sex, vârstă, categorie socială, profesie sau religie, care se crede mai deşteaptă decât e. Oamenii ăştia trezesc în mine adevăraţi demoni. Sunt prizonieră a autocontrolului, dar dacă tentaţia ar învinge aş deveni Inamicul Public Numărul 1. Renunţ, deci, la sinceritate, însă nu şi la râs. Pot să mă amuz pe seama oamenilor şi fără să le aduc la cunoştinţă acest lucru. Aroganţa este hilară.

Ploi triste de toamnă - Ploi calde de vară

2011-10-17T11:52:00.000-07:00

Sunt aşa de triste ploile de toamnă! Atât de friguroase...şi bate vântul şi te izbeşte în faţă şi îţi înţepeneşte membrele. Îţi îngheaţă nasul şi urechile şi începi să te întrebi cum de, îngheţat fiind, mai simţi toate astea. Şi încă n-a venit iarna!!! Nu-mi plac ploile de toamnă de nicio culoare. Ploaia de toamnă e ca o femeie de vârstă mijlocie, nemulţumită cu statutul ei, oricare ar fi acela. De fapt, nemulţumită de orice. Mereu pusă pe ceartă, sarcastică până la exasperare, insensibilă, capabilă să-ţi ridice fiori pe şira spinării doar uitându-se urât la tine (şi nu fiori dintr-ăia...), oricând gata să te bombăne, să te critice, să te domine, o persoană absolut încântătoare pe care dacă ai îndrăzni s-o contrazici, ţi-ai blestema cât de curând zilele şi neghiobia. N-are nimic în comun cu ploaia de vară. Ea e o femeie încă tânără (dar nu foarte), exact la vârsta la care femeile sunt cele mai frumoase şi mai seducătoare. Blândă, dar impulsivă (precum mâţa din zicală). Jucăuşă, dar vicleană. Maternă şi copilăroasă totodată. Nemulţumirea ei e fermecătoare şi, crezând că o protejezi, te trezeşti descoperind că tu ai fi avut nevoie de protecţie împotriva ei. Mereu surprinzătoare, niciodată cu adevărat surprinsă de ceva. Îţi intră în sânge ca un drog şi, precum drogul, crează dependenţă.

Înainte îmi făcusem un obicei din a-ţi adresa ţie toate postările. Am încetat să fac asta, dar am observat că oricum mă gândesc mereu la tine. Nu mă mai doare, însă exişti undeva în creieraşii mei bezmetici. Bănuiesc că la tine mă gândeam când am asociat ploii feminitatea, pentru că ceea ce considerai tu feminin, eu găseam, de obicei, că e banal, prostesc, stupid. Nu mi-am dat seama că fenomenul era, poate, reciproc.

Promisiune

2011-10-16T13:28:00.000-07:00

Cu toate că am argumentat acum câteva posturi de ce urăsc şcoala, mă văd constrânsă de o promisiune să postez ceva ce porneşte într-un fel de la şcoală. Şi e de fapt un subiect de care mi-a fost frică să mă leg, pentru că nu pot să pretind că îl înţeleg în totalitate, şi anume poezia. Dar, dacă nu vreau să mă căsăpească persoana căreia i-am făcut promisiunea, trebuie să-mi asum gândurile şi impresiile aici pe blog.

-Pe tine mi te închipui luând parte la o revoluţie, mi-a zis cineva foarte drag.

-De ce?

-Eşti mereu revoltată, tot timpul ai ceva de spus, nu te dai niciodată bătută...

Ba da, mă dau bătută, uneori fără prea multă luptă, dar în general, încerc să schimb ceva acolo unde cred că pot. Am oroare de sentimentul resemnării şi mă calcă pe nervi faptul că ajung şi eu la un moment dat să renunţ. Detest să mă las înfrântă.

Cumva, percep poeziile lui Bacovia ca pe o continuă resemnare, ca pe constatarea unei lumi mizerabile, dar pe care nu încearcă niciun moment să o schimbe. E acelaşi sentiment neplăcut pe care l-am avut citind Mioriţa. Cum să îi laşi pe ciobanii ăia să te omoare? Mai bine îi omori tu pe amândoi, le iei oile şi trăieşti bine mersi. Altfel ce rost mai are oiţa năzdrăvană?... Probabil că nu stă în firea românului să facă de-astea. Sau poate vârsta mea e de vină. Cert e că tot nu reuşesc să mă împac cu Bacovia. Starea mea de revoltă se află la o graniţă foarte fină cu alte sentimente, mai puţin plăcute. Şi poeziile lui nu fac decât să accentueze acele sentimente. Există ceva în mine care se teme de viaţă, de eşec, de faptul că voi fi judecată, deşi culmea, nu dau doi bani pe părerea prea multor persoane. Viitorul şi oamenii îmi par două noţiuni înfricoşătoare. Moartea mă fascinează, şi mai mult decât atât, uşurinţa cu care poţi omorî pe cineva, sau chiar cu care îţi poţi lua viaţa. Ce se întâmplă după ce ai murit? Păcat că nu s-a întors nimeni de dincolo, pentru că m-ar fi scutit de multe idei legate de suicid. Îmi imaginez că cei pe care îi iubesc mor şi încerc să ghicesc cum m-aş simţi. Toate astea şi altele mai grave îmi revin mereu în minte, obsesiv, mai ales când sunt singură. Cum să-mi placă mie Bacovia când mi se pare că nu face altceva decât să noteze, precum orbii, vibratiile sufletului meu?

Un an de blog

2011-10-16T12:42:00.000-07:00

La mulţi ani, "Ploi calde de vară"!
P.S. Îmi pare rău dacă te stânjenesc postările mele vechi, prin naivitatea şi amatorismul lor (pe mine sigur mă fac să intru sub birou), dar nu pot decât să te avertizez că te vor stânjeni şi la anul postările mele de acum. Dacă m-aş apuca să şterg tot ce nu-mi mai place, n-ar mai rămâne nimic din tine. Cheers!

Pasărea Colibri ♫ Frunza

2011-10-12T12:12:00.000-07:00

Soirée Française

2011-10-11T12:47:00.000-07:00

Charles Aznavour ♫ La bohème

Lara Fabian ♫ Je suis malade

Joe Dassin ♫ Et si tu n'existais pas

Despre Ţara Tuturor Posibilităţilor din Romania, Land of Jokes

2011-10-10T12:42:00.000-07:00

M-am gândit toată ziua la cum o să scriu postarea asta, şi acum aflându-mă în faţa tastaturii, ia ideile de unde nu-s! Ne-au pus la şcoală, în fiecare clasă, stema, tricolorul şi steagul UE. Prima afirmaţie a colegilor mei s-a învârtit în jurul ideii că asta e încă o dovadă a faptului că suntem într-un liceu de comunişti. Lucru cu care sunt de acord, dar stema, tricolorul si drapelul UE nu sunt deloc o dovadă. Nu m-am obosit să le zic că, în condiţii de comunism, ar fi avut în faţa ochilor o poză cu Băsescu şi un steag cu ciocanul şi secera. De fapt, argumentele mele au picat în faţa încăpăţânării lor, pe care o explicau, pe scurt, cam în felul următor: România oricum e o ţară „naşpa” (au zis un cuvânt mai urât, dar n-are ce căuta pe blogul meu), de ce să-mi bat capul cu prostiile astea, cresc şi mă duc în State. „Da, da, că americanii or să te primească cu braţele deschise, de parcă n-ar avea şi ei ameţiţii lor care îngroaşă rândurile şomerilor”- am gândit, dar n-am zis-o. Mă simt atât de frustrată auzind discursuri din astea, că îmi vine să vomit. Undeva în genealogia mea, şi a lor şi a tuturor există un tată, un soţ, un bunic, un unchi, un stră-stră-stră-cineva care s-a luptat şi a murit în chinuri prin tranşee pentru ca noi să vorbim limba română şi să ne putem plimba de la un capăt la celălalt într-o Românie unită. Au existat intelectuali care s-au chinuit cu o pasiune neînfrântă să facă un învăţământ românesc, o literatură în limba română, şi alte lucruri vitale pentru un popor. „Cui îi pasă? Mă duc afară. Acolo oamenii inteligenţi sunt apreciaţi.” Dacă ai fi atât de inteligent, ţi-ai da seama că aceşti oameni nu sunt apreciaţi, sunt folosiţi. Şi nu înţeleg ce te face să crezi că eşti atât de inteligent. Nu-mi pasă cui voi stârni dispreţul, mila, ura sau alte sentimente din astea speciale, dar mie nu mi-e jenă să fiu mândră că-s româncă.

Apoi, nu pricep mania asta că SUA ar fi un colţ de rai. Americanii sunt proşti. Nu e nimeni care să mă convingă de contrariu. Sunt sălbatici, sunt superficiali, sunt lacomi (din foaaarte multe puncte de vedere) şi sunt obişnuiţi cu străinii. Sunt capabili să strivească pe oricine le-ar ameninţa cât de puţin existenţa liniştită. Mai ales pe câţiva studenţi români care cred că acolo aleargă câinii cu covrigi în coadă.

Nicu Alifantis ♫ Emoţie de toamnă

2011-10-07T14:08:00.000-07:00

I was born intelligent, education ruined me

2011-10-05T12:12:00.000-07:00

Urăsc şcoala. O urăsc cu o încăpăţânare şi o pasiune greu de egalat, greu de exprimat în cuvinte. Trezitul devreme mă dărâmă, şi n-ar fi un capăt de ţară, dacă ar merita efortul, dar nu e cazul. Dorm prea puţin, mănânc prea mult (şi în general, tâmpenii), învăţ haotic şi la cele mai multe materii în silă, nu mai am deloc timp să cânt si singura mea hrană spirituală au rămas cărţile. Ăsta ar fi motivul numărul doi pentru care urăsc şcoala, primul fiind privarea de somnul meu dulce de dimineaţă. Mă simt jefuită de timp. Mi se fură de sub nas un timp preţios, timp în care nici nu se poate spune că învăţ ceva (am fi şi eu şi scoala prea ipocrite ca să afirmăm aşa ceva), nici că mă odihnesc, nici că mă recreez, pe scurt e un timp pierdut. Frustrantă senzaţie, să simţi că alţii îţi pierd timpul. Cât aş mai putea citi, dacă şcoala s-ar reduce doar la ceea ce se predă cu seriozitate! Mă ia o ameţeală plăcută gândindu-mă. Vise...

Există, evident şi cauza numărul trei, dar nu am să o explic, doar am s-o citez. E vorba de o întreagă tipologie aici; dar, dacă mă detaşez îndeajuns de mult devine unul din motivele pentru care şcoala nu e chiar aşa de rea. Motivul acesta îmi stârneşte râsul de cele mai multe ori. Iar persoanelor de care râd o cruntă antipatie împotriva mea. Urmează motivul:

„Tati! Mă distrugi social dacă îmi pui număr de Ilfov. Vrei să zică toţi că-s o ţărancă?!”

Eseu despre orbire

2011-10-01T16:18:00.000-07:00

de Jose Saramago. Datorită, sau din pricina acestei cărţi, ştiu că mâine dimineaţă voi privi, voi mânca, mă voi spăla şi voi inhala aerul poluat al capitalei cu o nesfârşită plăcere şi recunoştinţă.Am greşit citind romanul lui Saramago aşa cum am făcut-o, adică percepând aproape totul cum mi s-a oferit. Pe măsură ce parcurgeam cartea, îmi ziceam că nu se întâmplă nimic din toate ororile relatate şi că e o alegorie şi găseam semnificaţii pentru orice de felul: "Aici a vrut să spună asta, de fapt". Inutil. Senzaţia că citeam despre un lagăr nazist aflat pe o insulă de leproşi (admiţând că aşa ceva ar fi posibil) m-a părăsit destul de greu. Totuşi, ţin să precizez că vina nu îmi aparţine în totalitate. Imaginile descrise de autor sunt atât de vii, încât lipsa numelor de orice fel devine un detaliu minor. Într-o ţară neştiută, într-un oraş neştiut, oamenii orbesc. Personajele centrale sunt, de asemenea, anonime. Acum, apropiindu-mă de sfârşit, îmi dau seama că nu întâmplător, autorul a plasat carantina orbilor într-un spital de nebuni.
Mă întreb cum am ajuns eu tocmai la alegoria asta nesuferită, din tot ce a scris Saramago. Cum o să mă prezint în faţa persoanei care mi l-a recomandat cu atâta căldură spunându-i că singura schimbare pe care mi-a adus-o a fost să distrugă şi ultima fărâmă de respect pe care o mai aveam pentru oameni, ca şi colectiv. Asta după ce, întrebată de profa de română ce părere am despre poezia lui Bacovia, m-am ridicat în picioare şi ajutându-mă de explicaţii foarte naive i-am spus senin că nu îmi place. Pe lângă tărâmul haotic al orbilor lui Saramago, sicriele de plumb bacoviene încep să mi se pară foarte prietenoase.

"Din aluatul ăsta suntem făcuţi, jumătate indiferenţă, jumătate răutate."

"Dacă nu vom fi în stare să trăim pe de-a-ntregul ca oamenii cel puţin să facem totul ca să nu trăim pe de-a-ntregul ca animalele."

"Probabil că numai într-o lume de orbi, lucrurile pot fi ceea ce sunt cu adevarat."

"Asta trebuie să fie o fantomă, să fii sigur că viaţa există, pentru că o spun patru simţuri şi să n-o poţi vedea."

"E un vechi obicei al omenirii să treacă pe lângă morţi şi să nu-i vadă."

"Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, orbi care văd. Orbi care, văzând, nu văd."

Only time

2011-09-29T12:23:00.000-07:00

Unii oameni nu au dreptul să îmbătrânească.

Enya ♫ Only time

Sunny days ♫ Zero

2011-09-27T11:05:00.000-07:00

Sara Ramirez ♫ The story

2011-09-19T11:53:00.000-07:00

Sentimentalisme

2011-09-19T10:24:00.000-07:00

Cumva tot la mama ajung...că doar n-o să-mi fac eu tema din „Luceafărul” ca un copil cuminte. Nu am o relaţie prea bună cu ea, în sensul că putem discuta despre absolut orice şi să ne înţelegem minunat, câtă vreme nu e vorba de ceea ce simt eu în legătură cu unele lucruri. Am constatat că încep tot mai mult să o admir. Noi nu stăm ca mamele şi fiicele din filme, ea să-mi pieptene părul şi eu să-i zic poveşti cu feţii frumoşi din viaţa mea, pentru că văd în ea mai mult decât imaginea asta protectoare şi iubitoare. Ea este fereastra care îmi arată, de obicei, lucrurile rele din oameni. Încet, încet aflu în ea bucăţele de amărăciune pe care le simţeam, dar cărora nu le cunoşteam cauza. Mi-e frică să nu ajung ca ea. Explicaţia este pe cât de simplă, pe atât de egoistă. Nu sunt în stare să îndur atât de multe lucruri. În situaţii în care ea a stat, a suferit şi a înghiţit în sec din motive cât se poate de separate de sine, eu aş fi înjurat birjăreşte, aş fi plâns şi evident, în final aş fi fugit. Nu mă văd capabilă de o asemenea renunţare de sine. Mama e o martiră. E o eroină. Ea l-a umilit pe Superman şi a îngropat-o pe Xena.

Totuşi, sunt cazuri când o ascult povestindu-mi câte ceva şi rămân surprinsă de faptul că a acţionat exact aşa cum aş fi făcut şi eu dacă aş fi fost pusă faţă în faţă cu acea problemă. Ea, care se crede egoistă şi eu care vreau să devin una, ajungem într-un moment în care ultima persoană la care ne gândim suntem noi.

E greu să spui cuiva „te respect şi te admir foarte mult şi iubesc atât de mult ceea ce faci, încât sper ca într-o zi să-ţi semăn măcar pe jumătate”. Dacă i-aş zice asta unei persoane îngâmfate, mi-ar răspunde „Normal! Şi eu mă iubesc foarte mult, sunt propriul meu idol”. Însă „destinatarul” acestei declaraţii ar afişa un zâmbet mirat spre suspicios şi ar adăuga prompt, fără a-mi da posibilitatea de a îl contrazice: „Adi, ce copilării vorbeşti!” ceea ce s-ar traduce prin „tu nu mă cunoşti nici măcar pe jumătate”. Nimic mai adevărat.

Persoana căreia mă adresez este undeva pe locul doi, foarte aproape de mama în viaţa mea. Fireşte, sunt prea laşă să spun vreuneia din ele cât de importante sunt pentru mine, aşa că nu pot decât să le mulţumesc că mă lasă să-mi încălzesc sufletul la lumina pe care o răspândesc.

Queen ♫ Bohemian Rhapsody

La bloc

2011-09-18T12:46:00.000-07:00

Am nişte vecini minunaţi. La modul că babuţa de sub mine îşi blestema mereu fata, deşi era o fiică foarte iubitoare, venea în vizită de vreo 3 ori pe zi, îi vorbea mieros şi încuraja pasiunea ei de a creşte nenumărate pisici, din pricina cărora pătimea toată scara pentru că nah! pisicile mai şi miros...Asta până a murit. Fiica, nu băbuţa. Evident, în timp ce baba blestema în stânga şi în dreapta se mai găseau şi vecini care să-i ia apărarea că „e bătrână şi bolnavă...las-o în pace”. Atâta i-a trebuit babei ca să-l trimită la naiba şi pe vecinul care a rostit aşa. Printr-o dubioasă coincidenţă, am mai asistat la un deces. Al vecinului, ce credeaţi?

Neavând încotro, după moartea surorii lui, băiatul băbuţei a fost nevoit să aibă grijă de ea. Venea în vizită doar o dată pe zi, îi aducea câte ceva de mâncare, o înjura îndeajuns de tare cât să audă trei cartiere, apoi pleca. Asta până a făcut o congestie cerebrală şi a ajuns o legumă în pericol de a rămâne pentru totdeauna o legumă. Nu, nu vorbesc de băbuţă. Momentan, ea se găseşte într-un azil, iar noi ne găsim într-o mare linişte.

Şi totuşi, nu baba e cea mai ciudată chestie de la mine din bloc.

Mama mea a văzut-o pe femeia de serviciu luând din tomberoane pâine şi la întrebarea mamei, ce face cu ea, a răspuns că o dă la păsări. Mama a crescut într-o perioadă în care mâncarea era ceva pe care-l drămuiai cu atenţie. În niciun caz nu-l aruncai. Şi, oricât aş fi eu de superficială, sunt de acord cu ea, că e un mare păcat să arunci pâine. Văzând pâinea pe care au aruncat-o minunaţii mei vecini la gunoi, a procedat în felul următor: la avizierul fiecărei scări a scris un scurt mesaj în care îi ruga pe oameni să nu mai arunce pâinea la tomberon şi să o lase pe pervaz, pe geamul scării pentru că femeii de serviciu i-ar fi de ajutor pentru păsări. N-a mai scris şi celălalt gând al ei, că e umilitor pentru oricine să cotrobăie prin tomberoane, chiar şi pentru mâncarea animalelor şi că e foarte nesănătos pentru animale să mănânce din gunoi. La una din scări i s-a lăsat un răspuns la avizier: „Noi punem la geam flori, nu pâine”. Cam cât de cretin să fii?

Cu fiecare dezamăgire de tipul ăsta pe care o încearcă mama, eu o iubesc mai mult. Îmi place să spun că „nu se mai face bine”. Continuă să creadă (în mod nejustificat, după părerea mea) că oamenii sunt ca ea, că e firesc să-i ajuţi pe ceilalţi şi că al şaselea simţ uman este bunul simţ.

Private dancer ♫ Tina Turner

2011-09-18T05:01:00.000-07:00

Married with children

2011-09-16T10:24:00.000-07:00

Când mă întorceam zilele trecute, pe seară, am trecut pe lângă o femeie care locuieşte la câteva blocuri de mine. Mereu îmi aminteşte, nu ştiu de ce, de mama lui Nică, lucru care nu e tocmai absurd pentru că are 3 copii şi în ziua de azi, cine are mai mult de 1-2 copii, are familie numeroasă. În plus, îşi poartă mereu capul acoperit şi are un aer modest, dar demn. Am senzaţia că e foarte credincioasă. Când eram în dreptul farmaciei, un bărbat a strigat-o. De fapt nu se poate numi strigăt pentru că doar i-a rostit numele foarte liniştit şi clar: „Cecilia”. Am ştiut, dinainte să mă înfrângă curiozitatea şi să mă întorc, că era soţul ei cel care o strigase. Şi când m-am întors l-am văzut luând-o în braţe şi sărutând-o încet pe frunte. Eh, în momentul ăla mi s-a zbârlit pielea pe mine. Era...mai ceva decât „Titanic”, „Romeo and Juliet” şi „The notebook” la un loc:)). Mai presus de cuvinte şi de gesturi, parcă simţeam (eu, o străină!) cât de mult se iubesc încă aceşti oameni, care, bănuiesc, sunt căsătoriţi de nişte foarte mulţi ani (dat fiind că băiatul lor cel mare e născut cu un an înaintea mea). Personal, nu am o părere prea grozavă despre căsnicie, dar privindu-i, m-am gândit că are şi căsnicia un rost, deşi doamna în cauză are mereu o privire preocupată şi n-am văzut-o niciodată zâmbind.

Badea despre BAC

2011-09-13T08:41:00.000-07:00

Leagănul pisicii

2011-09-12T12:30:00.000-07:00

de Maurice Baring, editată în colecţia "Romanul de dragoste". N-am înţeles de ce, pentru că povestea e mai degrabă despre cum să pierzi dragostea. Mi-a părut rău când am terminat cartea. Nu pentru că ar fi fost cine ştie ce capodoperă monumentală a literaturii (aţi observat cum îţi vâră şcoala în cap expresii pompoase?), deşi mi s-a părut bună. Îndeajuns de explicită cât să mă facă să mulţumesc cerului sau karmei sau cui o fi hotărât să mă nasc în secolul ăsta.
Pe scurt, este vorba despre o femeie deosebit de frumoasă (da, ştiu, încă un clişeu) şi tot atât de sensibilă şi de inteligentă. În fine...n-a fost prea inteligent din partea ei să se mărite cu un tip aflat sub papucul maică-sii care, înafara faptului că era putred de bogat nu mai avea nicio altă calitate. Dar, ce să-i faci? Blanche nu avusese ocazia să se uite la "Rebelde" ca să vadă cum se ia viaţa în piept. Aşa că la sfatul tatălui ei, şi-a distrus-o într-un mod cât se poate de elegant şi aristocratic. I-a murit singurul copil, un băieţel. Tot aşa a sfârşit şi primul ei prieten, un poet rus, răpus de pneumonie (sau tuberculoză...nu le am cu bolile). N-ar fi fost grav, dar soacră-sa îi alunga toţi prietenii.
Următorii 14 ani şi-i petrece având grijă de soţul ei care se preface că e bolnav de nervi (halal familie!). Cunoaşte un tip (aşa cam cu vreo 15 ani mai tânăr decât ea, dar mergea că ea era încă superbă), se îndrăgosteşte de el si evident şi el de ea, dar nu pot fi împreună pentru că mama lui îi scrie şi o roagă frumos să îl lase în pace. Cam în acelaşi timp soţul ei îi găseşte împreună şi divorţează de ea (sau ceva asemănător cu un divorţ). Şi ce face Blanche? Îl lasă într-adevăr baltă pe tinerel. (Asta îmi aminteşte de Rain Carter din "Castelul de nisip". Oare femeile în viaţa reală chiar renunţă la "iubirea vieţii lor" atât de uşor?!?).
Între timp are grijă de o verişoară a ei. Peste câţiva ani îl reîntâlneşte pe tinerel şi descoperă că e încă îndrăgostită până peste urechi de el, dar...tinerelul o iubeşte pe verişoara ei.
De aici...tac din gură. E cea mai tristă parte din roman şi nu pot nici dacă aş vrea să o tratez cu sarcasm.
Mă gândeam în timp ce citeam ce viaţă searbădă aveau femeile alea bogate şi nobile. Sarcinile lor se împărţeau între creşterea copiilor (de care oricum se ocupau nişte guvernante, deci de fapt ce le mai rămânea de făcut?), organizarea de baluri, dineuri, cine festive etc., probabil că mai şi citeau, dar având atât de mult timp liber la dispoziţie, lectura nu mai avea acelaşi farmec, cântau poate, pictau, schimbau zeci de ţinute. Totuşi, cât de plictisitoare trebuie să fi fost viaţa lor tihnită! Şi cu toată emanciparea femeii ş.a.m.d, există încă destule femei care se complac să fie nişte minunate ~~animale de companie~~ soţii şi mame...şi atât. :|
Motivul pentru care mi-a părut rău că am terminat "Leagănul pisicii"? Eu am ţinut la Blanche ca la o soră, oricât de stupid ar suna. Deşi ştiam că o să aibă un final cât de poate de trist, tot speram că va fi şi ea fericită o dată şi o dată. Nu e eroina perfectă, nu e nici măcar o luptătoare, dar e atât de specială încât mi-e greu s-o cataloghez drept victimă. Aş fi vrut s-o cunosc. De ce nu există un univers al personajelor din cărţi?

Cel mai frumos cadou

2011-09-07T11:13:00.000-07:00

Nu l-am primit încă, dar îl voi primi pe data de 17 martie când Lara va veni în România, ziua mea fiind pe 16. Îmi vine să plâng şi să râd şi să ţopăi şi să mă culc cu cărţile de franceză sub pernă...poate s-o mai lipi ceva de mine. Cineva acolo sus mă iubeşte.

"L'intime plaisir de lire" & despre filme vechi

2011-09-05T14:05:00.000-07:00

În loc să-mi fac tema la franceză stau şi mănânc struguri şi brioşe şi caut scuze să nu mă apuc de ea deşi ştiu că profa o să mă bage „în moaşi-mea” mâine dacă mă duc iar ca o floare şi îi spun că nu m-am pregătit. Doar că mă simt bine. Foarte rar mă clintesc din stările mele de bine (a se consemna că sunt trează) ca să scriu pe blog pentru că aici vin când mi-e rău şi am pitici pe creier. Nu-mi bat capul să descriu întâmplări amuzante sau revelatoare sau articole de tipul „ce minunată e viaţa, merită trăită, minunea de zi cu zi” fiindcă fericirea (mă rog, ăsta-i un cuvânt greu)...buna dispoziţie nu mă îndeamnă la scris. Totuşi, mai nou am descoperit că există o stare de bine care îmi dă ghes să scriu. Şi acea stare de bine o capăt de câte ori citesc o carte sau văd un film bun. În ceea ce priveşte cărţile e o ciudăţenie; majoritatea romanelor care îmi pică în mână sunt destul de triste. Dar mă cufund în ele atât de puternic încât trăiesc cot la cot cu personajele. Nu o singură dată m-am trezit scotocind pe net să văd dacă cutare autor n-a avut ca inspiraţie o anumită persoană de la care şi-a pornit povestea, pentru că citind mă copleşea impresia că trebuie să fie vorba de cineva real, nu un personaj blocat în inexistenţă.

Cât despre filme...cred că am văzut foarte multe făcute înainte ca părinţii mei să se nască. Şi am nişte părinţi destul de...copţi. De fapt, m-aş uita bucuroasă la orice film cu Bette Davis, decât la un masterpiece 3D. Evident mai sunt şi filmele pe care oricât de des le-aş vedea nu mă pot plictisi de ele. Fără crime, bătăi, glume nesărate şi poziţii sexuale care de care mai...elastice. Şi, din ciclul „I will never get bored of”: God Bless Julie Andrews! <3

Untitled

2011-09-01T10:06:00.000-07:00

Niciodată nu cred că m-am supărat sau m-am certat cu cineva aşa cum fac cu mine însămi. Eu nu sunt cel mai mare critic al meu, îmi sunt cel mai mare duşman. Nu pot să fug de mine, nu pot să ma înjur de una singură, nu pot să râd de mine, nu pot să mă...bârfesc, nu pot să mă bat, să mă calomniez, nici măcar să-mi cer scuze. Nu-mi stă la îndemână niciun mijloc obişnuit de răzbunare pe care să-l folosesc contra mea. Toate mişcările mele sunt anticipate de celălalt „eu”. Doar că nu sufăr de multiplă personalitate; ar fi fost chiar mai bine. Nu, eu nu sunt nici Jekyll nici Hyde, sunt un amestec, un terci. Nu am o parte foarte bună sau una foarte rea. Am doar o parte bolnăvicios de bună, una care se poartă stupid de frumos şi de bine şi mai am una, o parte pricăjită şi vâscoasă, incertă care răbufneşte din când în când şi îmi ciocăne răutăţi scârboase în creieri. Mă râcâie ca o carie pe conştiinţă şi nu e un rău firesc şi util, pentru că şi răul are locul lui în viaţa asta, nuu, e pervers şi nesuferit. Inutil, nefiresc şi mă zgâlţâie cu atât mai mult cu cât de obicei „partea” mea e aia prostesc de bună. Nu-s obişnuită să mă descurc cu răul. Îmi provoacă greaţă, pentru că nu e la locul şi la timpul lui. E inoportun, băgăreţ, ca o boală pe sufletul meu. Parcă mi s-ar umple inima de bube şi cu cât mă scarpin, cu atât mă mânăncă mai tare şi mă ustură, sângerez. Aş vrea să-mi pun pun gândurile pe Stand-by şi să dau Shut down emoţiilor.

N-ai bani, nu exişti

2011-08-28T09:39:00.000-07:00

„N-ai bani, nu exişti”, mi-a zis cineva. Sau mai degrabă ar trebui să spun îmi cântă cineva, ori de câte ori are ocazia, ca un refren, ca o moară stricată. Şi nu se referă la înţelesul concret al acestei afirmaţii, vrând să spună că ai nevoie de bani ca să trăieşti. Nu, se referă la statutul de individ, pe care îl pierzi dacă buzunarele, respectiv contul tău nu depăşesc nu ştiu ce sumă. „Banu’ e ochiul dracului”. Or fi ştiut ei ceva când au au ajuns la asta. „Fără bani nimic nu se există, degeaba faci atâta şcoală că banu’ le rezolvă pe toate” „Bine, dar să n-ai senzaţia că oamenii cu şcoală sunt muritori de foame. Cine a învăţat se descurcă cumva” „Ce face?! Ce ştii tu! Înafară nu te mai lasă nimeni să faci facultate pe gratis! Vrei şcoală? Plăteşte, tată! Aa, n-ai bani? Păi vino atunci când o să ai. Ehee, de când a ajuns şcoala de nasu’ la orice japliţă? În loc să înveţe o meserie frumos, toţi se înghesuie să se dea oameni cu carte. Că parcă şi aştia cu diplomă, mare lucru o fi de capu’ lor! Nu-i văd eu la mine, toţi sunt ingineri şi le ţâţâie curu’ să facă o instalaţie. Proşti! Asta sunt!” „Totuşi, nu-i obligatoriu că – aştia de la tine – nu şi-au cumpărat diplomele. E la modă acum să faci o facultate. În schimb, oricât de absurd ţi s-ar părea, există şi oameni care-şi cunosc meseria” „Asta s-o crezi tu cu mintea ta...şi aştia care-şi cunosc meseria cum zici tu, ce mare scofală fac? Se târăsc cu diploma în mână pe colo şi pe colo, că nu angajează nimeni oameni deştepţi” Şi când zice „deştepţi” punctează cu ironie, de parcă oricum nu dă doi bani pe diploma şi pe studiile nimănui care „nu ştie să pună o instalaţie”. De altfel întreaga discuţie îi provoacă o satisfacţie colosală. „Uite, zice, fata asta de la Cornel. A făcut facultatea de filologie la stat şi lucrează la măcelari. O fată foarte deşteaptă; vinde acolo la carne.” Iarăşi văd revărsându-se, sub aerul de compătimire paternă, o plăcere cu greu ascunsă. „Ce crezi că-i mai pasă cuiva cum vorbeşti azi? Limba banilor o înţelege oricine.” „Dar nu poţi să-ţi faci din bani un scop în sine”, am sărit eu ca arsă. „Nu?!? Adică de ce nu? Dacă n-ai bani, te duci dracu’! Banii este un scop foarte bun”, decretează cu emfază, accentuând dezacordul ca pentru a-şi întări părerea că banii sunt mai presus de orice orânduială lingvistică sau socială. Replica pe care am pregătit-o cu „iubirea, respectul” mi s-a părut dintr-o dată atât de stupidă, de naivă şi de inutilă, încât mi-am înghiţit instantaneu limba. Cred că şi dacă ar veni...habar n-am...Iisus? Da, chiar şi El de-ar veni să-i vorbească , l-ar lua pe după umăr ca pe un puşti şi i-ar zice: „Mă băiete, de ce nu eşti tu deştept să faci un ban? Uite, io să fi fost în locu' tău...” De fapt, pe tot parcursul dialogului îmi răspunde ca unei picate din lună, cuiva pe care nu poţi să-l crezi prost pentru că e prea sărac cu duhul, pe un ton ce nu acceptă contradicţii, având aerul că deţine adevărul absolut al existenţei. „Şi aşa, concluzionează, mie îmi iese tainu', mai mult decât vedeţi tu şi profesoara aia a ta şi fără să-mi fi pierdut timpul prin facultăţi. Că înafară de asta ce contează?" Şi pe „asta” îl însoţeşte cu clasicul semn al avuţiei, frecându-şi degetul mare de arătător.

Discuţia asta o port în medie cam o dată pe lună cu un tip căruia îi plac manelele şi care i-a citit pe Dostoievski, pe Steinbeck, pe Marin Preda. De ce-oi fi pus "şi" între două chestii atât de ridicol de opuse? Pe ce lume trăim?!? Uneori cred că e o lume în care trăiesc numai eu. Aproape că sper să fie numai în închipuirea mea.

_

2011-07-04T13:35:00.000-07:00

Mi-e dor de oamenii pe care nu am apucat să îi cunosc. Şi îmi e şi mai dor de cei pe care i-am cunoscut doar pe jumătate. Mi-e dor de momentele când îmi doream să cresc şi nu ştiam ce înseamna de fapt „a creşte”. Oamenii se schimbă. În bine, în rău, fiecare după priorităţi şi mai ales după anturaj. Fotografiile...dor. Îţi readuc zâmbetul pe chip sau ţi-l şterg. De curând m-am uitat la nişte poze. În una din ele eram 3 colege şi râdeam cu o poftă molipsitoare fără să ştim că eram fotografiate. Şi mă doare că nu mai ştiu de ce râdeam dar mă amuză chipurile noastre roşii ca racul. În alta, e el. Citind. Şi acum, pentru prima dată îmi doresc să ştiu ce citea. În alta se uită lung în depărtare. La ce? Am descoperit un citat într-o carte de Kate Morton care zice cam aşa: „Ce crudă şi ironică este arta fotografică! Cum târăşte în viitor momente izolate, care ar fi trebuit lăsate să se risipească odată cu trecutul, să rămână doar amintiri întrezărite prin ceaţa întâmplăriilor ulterioare. Fotografiile ne ajută să vedem oamenii înainte ca viitorul să-i fi zdrobit, înainte ca ei să fi ştiut cum vor sfârşi.” Mă îngrozeşte adevărul din spatele unor cuvinte aşa de simple. Oameni veseli, nepăsători, iubitori, iubiţi, tineri, care nu mai sunt. Care nu au fotografii îmbătrânind. Şi alţii care şi-ar vinde sufletul să nu se vadă îmbătrânind nici ei înşişi, darămite să-i vadă ceilalţi şi cu atât mai puţin să le fie imortalizată starea de bătrâneţe. Uneori, poţi ghici viaţa unui om prin simpla sa apariţie în nişte poze, prin perindarea în diverse momente importante, culmea, nu neapărat ale vieţii sale. Alteori o singură fotografie e suficientă ca să dezvăluie o existenţă sau ca să năruie una. Doare... doare să priveşti nişte persoane dragi doar pe o hârtie. Doare cu atât mai mult cu cât anumite scene poate s-au şters din memorie, ele revenind doar cu ajutorul imaginilor. Şi toată durerea asta devine plăcută...ceea ce e ciudat. Amintirile şi trecutul retrăit produc tristeţe şi bucurie în acelaşi timp. Într-o lume în care sunt bomardată de imagini, cele ale trecutului sunt singurele care îmi aduc o stare de linişte. Nici un sentiment violent, împins la extrem, nici un hohot de râs sau de plâns, nici un cuvânt. Numai nostalgie şi încântare. Şi mirare: „Uite ce faţă aveam aici!”

Prea mult visat

2011-06-28T11:11:00.000-07:00

Am visat o femeie- greşesc, o persoană într-un sicriu al cărui capac îl ţineam chiar eu şi persoana îmi zicea: „hai, închide tu prima”, am visat un oraş bombardat de război, cu ruine peste tot şi soldaţi care trăgeau unii în alţii; apoi a apărut un copilaş, de nicăieri, scâncind spre locul unde se trăgea şi focul s-a oprit brusc. Însă prea târziu. Am visat o tânără mergând spre altar de mâna celui mai bun prieten, ameninţându-şi mama că va înceta să o mai iubească dacă îi va chema tatăl la nuntă; am visat o altă tânără, veşnic aşteptând pe peronul unei gări un tren din care să-i răsară în braţe logodnicul. Dar fata aşteaptă, anotimp cu anotimp un tren care mereu vine gol. Pentru ea. Am visat fulgere, trăznind un băiat şi o fată în luna de miere. Eliberându-i. Am visat canale de apă şi o mănăstire mohorâtă, adăpostind pasiuni dureros de interzise. Am visat cerul şi o pasăre care şi-a frânt aripile zburând în realitate. Am visat copii, naivi şi curaţi ca puful de păpădie. Distruşi la fel ca el. Am visat ploaia în deşert şi am simţit picătuile reci spălându-mi fruntea. Am visat curcubee şi pe EL săgetându-mă cu privirea până în adâncul inimii. Şi m-a durut. Am visat doi soţi, fiecare iubindu-se la nebunie cu cel mai bun prieten al partenerului. Şi am râs cu poftă. Apoi am visat prostia, în cea mai pură formă a ei şi am plâns în hohote şi mai târziu am visat răutatea şi am vomitat un iceberg. Am visat că fac fericită o femeie minunată, dar m-am găsit neputincioasă în faţa rutinei din viaţa ei. Am visat nisipuri albe spălate lin de valuri şi o fată menită să iubească un bărbat care o iubea la rândul lui. Şi să-l piardă. Am visat o fantomă. Eram eu. Am visat trecutul fără să-l recunosc, iar când am visat viitorul nu mi s-a părut plauzibil. Am visat bunătatea, inteligenţa şi umorul adunate într-o singură persoană, dar am ocolit-o de frică să nu se risipească. Am visat cărţi, cascade de cărţi, dar eram în spatele unui zid gros de sticlă, condamnată să le privesc coperţile ademenitoare. Am visat muzică, dar eram surdă. Am visat iubirea. Dar mi-a tras o palmă de mi-a mutat sufletul din loc şi m-am trezit.

Respect and other "shit"

2011-06-09T12:20:00.001-07:00

Respectul nu se impune, se câştigă. Nici nu se rezumă la vorbe politicoase sau linguşitoare pentru că e cât se poate de posibil ca sub masca unor cuvinte frumoase să ascunzi un dispreţ uriaş pentru cineva. Cred că singurul mod de a verifica respectul real pe care ceilalţi ţi-l poartă este următorul: fă-i să nu se mai teamă de tine (pentru că aşa-zisul respect indus prin teroare se numeşte altfel ), fă-i să creadă că nu le mai eşti de niciun folos şi că nu îi mai poţi influenţa în niciun fel, nici în bine, nici în rău, şi atunci vei vedea cu adevărat cât respect ai reuşit să cultivi în mintea celor care credeai că te stimează. Şi nu mai trăi cu senzaţia cu meriţi respect doar pentru că eşti TU, fiindcă ceea ce tu consideri demn de stimă, poate în concepţia altora nu face nici cât o ceapă degerată. Dacă eu nu te respect pe tine, nu înseamnă că nu mă respect nici pe mine. Asta e o prostie de un egoism şi o aroganţă împinse la extrem. Poate nu sunt cu mult mai bună decât tine, dar eu cel puţin nu mă hrănesc cu doze progresive de ipocrizie, până la supradoză. Şi, pe de altă parte, îmi e foarte greu să afirm că te respect, când am câteva exemple în jurul meu de ceea ce înseamnă un caracter echilibrat si nu unul care seamănă cu un măr frumos la suprafaţă şi stricat înăuntru. Aşa că poţi să iei frumuşel un pistol, să te duci în spatele blocului şi să-ţi tragi un glonte în freză şi îţi spun eu, omenirea ţi-ar fi recunoscătoare. Dar probabil că ţi-este prea frică şi vei lua un pistol cu apă. Nu-i nimic; e posibil să-ţi mai limpezeşti creierii şi să realizezi că înafară de râsete( în cel mai bun caz) nu eşti în stare să stârneşti nicio altă reacţie umană. Poate doar sila. Aşa că (deja mă repet şi cuvântul începe să mă calce pe nervi) dacă vrei RESPECT, mai întâi învaţă să-l oferi.

Nue

2011-06-08T11:44:00.000-07:00

Iubirea nu se măsoară în numărul de cuvinte care încearcă s-o exprime. Cu atât mai puţin în numărul de zâmbete pe care aceasta le naşte pe chipul unui om sau în cel al lacrimilor care izvorăsc din ochii cuiva. Nu se măsoară în respiraţii întretăiate şi priviri furate sau în bătăi de inimă înnăbuşite. Nu se măsoară în fraze pompoase sau scrieri al căror conţinut siropos hrăneşte imaginaţia singuraticilor. Ea nu se cântăreşte în vorbe mari şi nici în poveşti nemuritoare. Ea se măsoară în seninătatea sau deznădejdea din privirea cuiva, pentru că durerea ce urmează iubirii îi este direct proporţională.

Poluare

2011-06-07T13:01:00.000-07:00

Locul ăsta miroase atât de urât! Prin maşini, pe stradă, în casă, la şcoală, parcă mă urmăreşte o duhoare de care nu pot scăpa. Îmi dau lacrimile şi îmi vine să vomit, dar mirosul persistă. E un iz indescifrabil, dulceag, sălciu care îmi face pielea să se încreţească şi gura să mi se strepezească; mă ameţeşte pentru ca în final să mă învingă şi să îl accept ca fiind „normal”. Dar eu nu pot trăi într-un astfel de mozaic olfactiv. Mă doar toate simţurile, mă ustură nările şi ochii, îmi arde pielea şi îmi este omorât, bucăţică cu bucăţică, fiecare organ. Dar voi, voi nu simţiţi nimic. Vouă nu vă miroase a nimic. Nu sesizaţi aerul infestat cu laşitate pe care cineva a încercat să-l cureţe folosind o doză masivă de convenţii prosteşti, făcându-l de fapt şi mai îmbâcsit. Şi nici nu vedeţi câtă rutină respirăm în fiecare zi prin toţi porii. Cum ne îmbătăm zilnic cu un parfum contra făcut pe bază de superficialitate. Mă îneacă ipocrizia voastră într-atât de mult, că îmi vor dispărea corzile vocale definitiv. Scuip praf de nepăsare pe nări ca o locomotivă pentru că voi mă contaminaţi cu indiferenţă în orice situaţie. Înghit nori de fum de la minciunile pe care le-aţi ars, dar voi puneţi apoi altele pe foc, tot mai multe până când nu va mai şti nimeni unde a dispărut mirosul acela înţepător de curat al adevărului. Circulă prin atmosferă disperarea, se revarsă cu ploi acide de lacrimi neşterse; bat vânturi turbulene de lăcomie care mătură tot din cale. Soarele dogoreşte a durere şi din când în când o tornadă de vise ia totul pe sus distrugând ultimul miros de omenie. Mă zgârie pe gât egosimul vostru; e mai greu de suportat chiar şi decât răutatea aburindă în care vă scăldaţi.

Mi-e dor de mireasma singurătăţii.

No point

2011-06-04T13:15:00.000-07:00

Mă distruge neputinţa asta pe care oamenii o au în faţa morţii. Sau incapacitatea mea de a ajuta pe cineva în faţa unei astfel de neputinţe. Dar nu e numai a mea. Este inutil...totul. Cred că chiar nu ai ce să îi spui unei persoane, care pierzând pe o alta a pierdut împreună cu ea unul din motivele esenţiale de a trăi. Îi spui că...a fost o greşeală; cel mai probabil o să-ţi iei o scatoalcă şi apoi o îmbrăţişare sau îi spui că pur şi simplu a înviat, moment în care persoana în cauză o să o ia razna, sau mai simplu taci. Pentru că orice i-ai putea tu spune pentru ea este egal cu zero. Cuvintele sunt atât de serbede, n-au nici un rost, de parcă ţi-ai rupt un picior şi doctorii îţi construiesc un ghips din ciocolată. Şi, în plus, cum să faci pe cineva să se simtă mai bine după o astfel de pierdere când e clar că de fapt, viaţa merge înainte? Şi asta e tristeţea, că nu spune nimeni, în niciun film american obosit „Viaţa TA va merge înainte”. Nu, şmecheria e că, în general LUMEA îşi vede de ale ei, ideea e că din felul în care soarele străluceşte pe cer, şi din felul cum copilul vecinilor urlă răzgâiat după jucăria preferată îţi dai seama că eşti un punct infim în univers, tu şi persoana fără de care nu poţi să respiri. Realizezi în crâmpeie de gânduri incomplete că în timp ce tu îţi rupi părul din cap de durere, oamenii de peste tot continuă să muncească, să iubească, să procreeze dincolo de lumea ta care se destramă. Am citit undeva despre o femeie care în ditamai conacul oprise ceasurile la ora la care decedase soţul ei. Cum se face că din toate lucrurile care se întâmplă, moartea care este atât de firească ne surprinde atât de mult şi ne pustieşte? De ce nu învăţăm asta la şcoală? Cum să nu murim sufleteşte odată cu persoana iubită care ne-a părăsit? Cum să oprim timpul, nu doar ceasurile, sau şi mai bine, cum să păcălim timpul, să ne târguim: „uite, eu îţi dau 10 ani de la mine, iar tu mai las-o lângă mine unul”. De ce mor oameni care iubesc viaţa, iar alţii sănătoşi tun se sinucid?

Vreau să suflu iubire peste tine şi să-ţi iau durerea cu mâna, să o transform în stele ca să-ţi lumineze sufletul.

Useless

2011-05-20T14:16:00.000-07:00

Sfârşitul lumii! De ce s-or crede oamenii atât de importanţi să-şi închipuie că Iisus sau Dumnezeu şi-ar pierde timpul cu noi la modul ăsta atât de evident şi de superficial încât să „coboare pe pământ”, sau dacă chiar urmează să facă asta la un moment dat, de ce trăiesc cu senzaţia că vor putea trăi să vadă şi ei asta? Lucrul mă depăşeşte. E puţin probabil ca toată treaba asta cu sfărşitul lumii să fie altceva decât o mediatizare peste măsură a unui grup de ciudaţi care cred că de fapt, marketingul este binevenit oricând, inclusiv la coborârea Mântuitorului. Adică, normal, de ce să nu faci pancarde şi bannere şi tot felul de materiale prin care să informezi oamenii că se întâmplă ceva important? Doar nu aveaţi impresia că „pregătirea” constă în altceva. Sunt sătulă, scârbită de ipocrizia din jurul meu. Toţi, de la ciudaţii panicaţi de sfârşitul lumii (care inevitabil sunt americani!) până la semeni de-ai mei din spaţiul mioritic, se comportă de parcă ar avea multe, multe avataruri, multe feţe, multe măşti pe care le schimbă în fiecare zi ca pe lenjerie. Prea puţini îşi aduc aminte de avatarul de care s-au folosit în ziua precedentă, iar dacă faţetele lor se contrazic între ele şi le aduci la cunoştinţă acest lucru, se aprind ca nişte torţe, împroşcând veninul lor prefăcut, care, precum însăşi pesonalitatea lor nu este niciodată acelaşi. Mereu surprinzător de greţos, în schimbare, radioactiv, gata de atac, cu substanţe din ce în ce mai nocive; pregătit să ucidă, de un dulce îndoielnic ce te pune pe fugă. Ca un teatru absurd; te face să râzi prin trivialitatea lui, dar simţi că ceva e într-o gravă neregulă. Cred că sfârşitul lumii e o scuză a oamenilor slabi, incapabili să vadă că tot ce e rău şi monstruos nu se află în diavoli cu coarne, ci aici, lângă noi. Cred că ei nu sunt în stare să înţeleagă schimbarea la timpul prezent, aşa că o aşteaptă ca pe o eliberare, leneşi, pasivi, ca pe...recreaţie. Nenorocirile se întâmplă de cele mai multe ori din dorinţa câtorva oameni, foarte puţini, care hotărăsc soarta altor câteva milioane de oameni. Nu e nevoie de un fenomen supranatural ca să vină sfârşitul lumii, fiindcă sfârşitul individual al fiecăruia este, poate, mult mai tragic decât un sfârşit colectiv, pentru că fiind un caz singular, nu găseşte înţelegere, suport. Un sfârşit colectiv e mai uşor de îndurat, de aia vi-l doriţi voi cu atâta ardoare. Din egoism. Pe principiul: „Dacă tot crăpăm, mai bine mergem toţi odată”

Partir, c'est mourir un peu

2011-05-15T11:32:00.000-07:00

Aşa zic francezii. Adică îţi laşi o bucăţică din suflet într-un loc pe care l-ai îndrăgit şi pe care trebuie să-l părăseşti. Eu cred că mi-am lăsat la Bruxelles nu o bucăţică, ci o „halcă” de suflet dacă pot să spun aşa. Îmi pare atât de rău că m-am întors, încât cred că dacă cineva mi-ar spune în glumă să merg acolo cu el/ea, indiferent din ce motiv instantaneu mi-aş pregăti bagajul. Şi nici măcar nu aş putea să argumentez de ce m-am ataşat de acest oraş , într-un timp aşa de scurt. Nu doar fiindcă e oraşul Larei, ci pur şi simplu, oricât de banal ar suna, e frumos. E vechi şi nou în acelaşi timp. Parcă respiră simultan prospeţime şi duioşenie. Şi e linişte. Nu e nimeni disperat ca aici. De două ori m-am pus în drum să fac poză şi o profă a ţipat la mine, pentru ca apoi tot ea să se mire că de fapt şoferii, în ambele cazuri erau calmi şi nici măcar nu m-au claxonat. Hehee, în Bucureşti mi-ar fi umplut frigiderul la marele greu. În Bruges ,cel puţin, oamenii erau şi mai drăguţi. Cred că e din cauza faptului că mănâncă ciocolată sau aşa ceva pentru că sunt de o amabilitate care te face să-i iei în braţe. Neavând loc pe bancă lângă colegele mele pentru că era aşezat un cuplu de oameni...mai maturi, m-am aşezat pe o bancă alăturată şi am început să vorbesc cu ele de acolo –tare, evident- iar cuplul respectiv a venit la mine, zâmbind cu familiaritate şi m-a întrebat dacă nu vreau să facem schimb de locuri. Nu ca aici, unde pensionarii rag la tine că ceeeeeeeeeeee, unde te crezi aicea don’şoară?!? O prietenă căreia îi spuneam că mi-a plăcut totul acolo, de la blocuri până la copacii de pe stradă, m-a completat în glumă zicându-mi „Până şi trotuarele arătau mai bine, nu:))?” Da, arătau şi am ţinut-o tot într-o alergătură, din pricina timpului foarte scurt. Gâfâiam cu limba scoasă pe lângă muzee, parcuri şi catedrale în care nu aveam timp să intrăm. Am făcut atâtea poze încât la un moment dat îmi înţepenise capul pe sus, iar profele ne suflau în ceafă să ne grăbim. Cred că în momentele alea puteam să intru efectiv în Lara, să mă lovesc de ea, să zic pardon şi n-aş fi remarcat-o. Totuşi, Bruxelles-ul, de fapt Belgia a intrat pe lista mea de „ lasă că mă fac eu mare”. Am rămas cu un gol în „corazon”, fiindcă mi-a plăcut foarte mult şi n-am avut timp decât de parlament şi de Mini-Europa. Măcar atât...Eh, o să-mi revin eu. Gata cu sentimentalismele.

You are not Mr. Darcy

2011-05-07T13:21:00.000-07:00

Poate crezi că sunt ignorantă...ca să nu spun proastă, sau poate crezi că e inutil să-ţi baţi capul cu mine şi că între noi sunt câteva mii de ani lumină...numai că...din punctul ăsta de vedere, chiar ai dreptate în tot ceea ce crezi. Pentru că eu sunt înghesuită, copleşită, înecată, îmbrăţişată, dacă vrei, de concret în fiecare zi. Sunt prea pragmatică, prea conectată la prezent, şi e alt prezent decât cel în care trăieşti tu, pentru că pe tine te preocupă mai mult imaterialul, pe când eu...eu nu văd rostul în a pierde atât de mult timp pe ceva care nici nu te face mai fericit, nici mai bogat (ţi-am zis...sunt pragmatică, poţi să-mi spui superficială).Călătoreşte, cunoaşte oameni, de ce nu ai şi tu probleme normale? Tu nu arăţi ca cineva fericit, cei care au mentalitatea şi judecăţile tale greu se simt cu adevărat fericiţi. E în zadar...felul cum îţi conduci tu existenţa. Da, e responsabil, cultivat, inteligent, „filozofic”. Ştiu, îmi vei spune că te face mai bogat spiritual, psihic, moral, dar cui împărtăşeşti tu toată liniştea şi împlinirea asta sufletească? Adică, există oare împlinire sufletească? Privind în jurul tău, nu lipseşte nimic? Ba da...Evident că lipseşte şi nu vei recunoaşte în ruptul capului, dar am impresia că încerci să suplineşti lipsa asta prin tot ceea faci. În principal prin ceea ce gândeşti apropo de...ştii tu de ce. Ţi-am spus şi în faţă, deşi mă priveai cu scepticism. E un pic de sfidare. Când sunt atâţia care suferă din motive cât se poate de concrete, pe care nu le mai repet. Tu le spui: crede, roagă-te. Dar nu se poate trăi numai din filozofie. Cu riscul să citeşti prostiile astea, trebuie să fiu sinceră cu mine şi cu tine. Dacă acum un an, te-ai fi gândit numai la mine, ţi-ar fi zburat numai mintea la faptul că şi eu exist, mi-ar fi fost mai mult decât suficient ca să fiu fericită. Iar acum, când te-am revăzut şi când mi-ai vorbit doar mie, şi toate lucrurile alea prin care sperai „să mă ajuţi” cu jumătate din creier te ascultam şi cu cealaltă îmi puneam întrebări care n-aveau nicio legătură cu ce îmi ziceai tu: ce caut aici cu tine? de ce te doream aşa de mult? ce găseam aşa de fascinant? şi mai ales...de ce nu a avut loc întâlnirea asta cu un an în urmă? M-ar fi scutit de toată mâhnirea şi obsesia pe care mi le creasem din tine. Se pare că unele lucruri pe care ni le dorim din suflet vin uneori atât de târziu încât nu ne mai putem bucura de ele...ne-am obişnuit prea mult cu ideea pierderii lor sau a faptului că nu le vom avea niciodată. Asta eşti tu pentru mine. Ceva ce-am vrut cu toată fiinţa mea şi care atunci când a venit m-a surprins fiindcă îmi era total indiferent.

Good-bye

2011-04-27T08:20:00.001-07:00

Mai devreme te-am visat, dar erai diferit. Nu te cunoasteam, in vis erai un strain si toata dorinta mea de altadata se topea in fata acelui necunoscut. Urasc sa recunosc asta, dar vreau sa te vad. Mi-e dor de ochii tai reci, care pe mine totusi ma incalzeau in putinele randuri in care m-ai privit. M-ai privit sau doar m-ai vazut? Nu stiu, pentru ca tu esti inchis in tine. Nu te cunosc, nu m-ai lasat sa te cunosc...poate tocmai de aceea mi-ai golit sufletul. Imi cantaresc cuvintele de parca ti-as vorbi, de parca tu m-ai auzi, de parca m-ai asculta, dar daca ai stii toate astea m-ai dispretui. Oricum nu vei citi randurile ce ti le scriu, si asta imi da siguranta sa-ti spun tot ce mi se intampla. E un fel de secret "public", pentru ca nimeni nu s-ar gandi ca tie ti le scriu, desi e usor de ghicit. Prefer sa rad decat sa plang chiar daca sub nepasarea mea mocneste durerea, fierbe la foc mic. Poate nu acum, cand m-am vindecat dar o perioada nu vedeam decat numele tau, auzeam doar vocea ta, incarcata de maturitate si de un calm care uneori ma ducea la exasperare. Oricat faceai pe maturul aveam impresia ca ma uit tot la un copil. Revolta ta muta si toate parerile tale totdeauna insotite de argumente puternice, obsesia pentru argumente, si atat de putine cunostinte despre viata reala, atat de putina experienta personala, tot ce spuneai ma amuza si ma fascina in acelasi timp. Imi venea sa-ti amintesc in permanenta ca "nu tot ce zboara se mananca". Judecatile tale se bazau cel mai des pe intamplarile altora. Ce ti se intampla tie? Cine stie?...Simteam nevoia sa te contrazic, sa-ti arat ca te inseli...De fapt lucrul asta inca nu s-a schimbat. Inca imi vine sa rad de seriozitatea ta, si mai mult imi vine sa rad de seriozitatea mea de atunci cand era vorba de tine. Ma va distra si bucatica asta de articol, jurnal ce-o fi ea, atunci cand imi va trece definitiv. Nu stiu dupa ce ar trebui sa ma iau ca sa stiu sigur ca "mi-a trecut". Poate daca voi vorbi cu tine si voi gasi subiecte fara sa ma mai intereseze ce crezi si sa ma tem ca ma consideri nu-stiu-cum; poate daca nu-mi va mai pasa ca nu vorbesc cu tine; poate daca te voi vedea intamplator pe strada fara sa incep sa tremur si sa-mi bubuie ceva in piept. Inca...? Da, inca. Nu mai are niciun rost sa continui, in esenta ai inteles:). Aveam nevoie sa-ti zic lucrurile astea ca sa ma "exorcizez". E dur termenul, dar serios, trebuia sa ma eliberez. A fost cel mai usor asa.

Et tous les bateaux portent ton drapeau

2011-03-14T13:20:00.000-07:00

Mă întreb dacă tu arzi vreodată măcinat de dorinţă. Dacă te gândeşti la ea atât de mult încât durerea provocată de absenţa ei să devină aproape o plăcere. Dacă simţi cum îţi scapă printre degete de câte ori vă depărţiţi şi ţi se chirceşte sufletul de teama că n-o vei mai vedea. Dacă te topeşti de dorul ei, deşi este lângă tine. Dacă noaptea, priveşti în umbrele de pe tavan şi, asudat de propri demoni, îşi doreşti să fie zi ca să nu fii nevoit să rămâi prizonier al unui pat gol. Dacă păstrezi încă parfumul ei pe buze, dorindu-ţi să o mai fi sărutat o dată. Dacă simţi că o iei razna, pentru că de fapt, oricât de mult ţi-ai dori-o, ea nu există pentru tine. Şi umbrele de pe tavan încep să se joace în forma părului ei, iar tu îţi aminteşti la nesfârşit ultima oară când i-ai explicat teoria relativităţii timpului şi a spaţiului şi ea părea că te înţelege şi te admiră. Te simţi ca un prost, pentru că ştii că o plictiseşti, dar tânjeşti atât de mult după atenţia ei, încât uiţi că discuţia voastră s-a încheiat cu căscatul ei de copilaş adormit. Şi umbrele de pe tavan încep să danseze, iar tu te vezi în locul „domnului aceluia nepotrivit” care vine şi o ia în fiecare zi şi la vederea căruia privirea ei se înseninează atât de tare încât simţi că inima ta se strânge ca o stafidă, până încetează să mai pulseze sânge. Şi da, ai vrea s-o vezi la ananghie, târâtă prin cine ştie ce situaţii dramatice şi nemaipomenite din care numai tu să o poţi scoate. Şi apoi ţi-ar fi recunoscătoare şi gândurile tale rătăcesc prin ea, nutrind senzaţii pe care ţi-e ruşine să le recunoşti ca fiind ale tale, dar de care nu poţi scăpa. Te îngrozeşte pielea ei mată de catifea şi mirosul de mare al părului ei. Râsul ăla molipsitor şi viguros ţi se încolăceşte de gât ca un şarpe până te sufocă iar mersul ei te urmăreşte în fiecare vis. Nu poţi scăpa de sclipirea interogativă a ochilor ei, care îţi lasă mereu impresia că cere explicaţii. Dar tu ştii că n-o interesează de fapt. Şi obsesia continuă. Însă braţele tale rămân goale, gura uscată şi creierul plin de imagini mereu noi şi mereu nematerializate, aşa de multe încât începi să te întrebi dacă nu cumva s-a întâmplat cu adevărat. Dacă ai visat sau chiar e o amintire.

Dar eu doar mă întrebam. În realitate îţi doresc mai degrabă asta, decât viaţa pe care pari să o ai, fără vicii, fără obsesii, fără dorinţe.

Învaţă să te cunoşti!

2011-02-19T14:25:00.000-08:00

Am ieşit din scara blocului înfruntând frigul care îmi paraliza fiecare por. Ninsoarea mă tăia pe obraji şi vedeam ca într-o ceaţă maşinile şi alte obstacole. Singurul lucru clar erau picăturile roşii de pe omăt din care ieşeau aburi, mai calzi chiar decât cei pe care îi eliberam eu. Am urmărit micile pete sângerii precum făceau Hansel şi Gretel cu firimiturile în poveste. Mi-era frig. Era umed, rece, alb, noapte, şi aveam impresia la fiecare pas că cineva mă urmăreşte, dar era prea noapte şi prea târziu ca să-şi bată cineva capul cu mine. Sângele de pe zăpadă mă obseda şi continuam să-l urmăresc hipnotizată, dincolo de orice senzaţie fizică; aş fi mers de-a buşilea dacă picioarele mă trădau. Simţeam până în fundul minţii mirosul de viaţă înnăbuşită şi căutam să aflu viaţa cui s-a sfârşit în zăpada nemărginită. Sângele cui putea avea un asemenea parfum de lăcrămioare şi liliac în mijlocul unei mări de zăpadă? Pe măsură ce înaintam pe cărarea roşiatică am auzit o respiraţie clară, gâfâind a unei femei şi parfumul de lăcrămioare a devenit aproape ameţitor. Mi-am pus mâinile la ochi şi am încercam să mă încălzesc. În timp ce mormăiam un cântec i-am deschis şi am văzut o baltă vişinie de sânge în mijlocul căreia zăcea o femeie. Nu era frumoasă. Era încântătoare. Un cadavru infinit mai frumos decât orice femeie mai văzusem până atunci. Omătul părea murdar în comparaţie cu pielea ei, sclipind precum nisipul alb. Avea o rochie neagră din mătase, care nu făcea decât să accentueze frumuseţea ei neobişnuită. Părul blond-cenuşiu îi era împrăştiat pe umeri, căzând în nişte bucle mari şi moi, buzele erau conturate ca acelea ale unei păpuşi, iar pomeţii pronunţaţi dădeau chipului ei o expresie copilărească şi senzuală în acelaşi timp. Balta de sânge care se mărea din ce în ce în jurul ei nu părea să o stânjenească în vreun fel; tânăra respira prospeţime şi arăta de parcă ar fi dormit. Doar paloarea dn obraji era curioasă, deşi adăuga trupului ei de marmură detaliul care îi lipsea pentru a arăta întocmai ca o sculptură antică. Nici prin cap nu mi-a trecut să mă întreb cum a sfârşit aşa sau de ce era singură în zăpadă în ţinută de seară. Eram ţintuită locului de frumuseţea ei. Am simţit din nou parfumul îmbătător de lăcrămioare şi liliac care m-a trezit şi în secunda următoare o femeie mă privea cu o expresie de amuzament nespus. Era tânăra pe care o găsisem, dar ca prin minune, se afla în acelaşi timp şi jos, adormită şi înaintea mea, vie. Ochii ei ca două migdale, jucăuşi şi verzi mă studiau din cap până în picioare, şi din când în când trebuie că un gând nemărturisit îi străbătea fruntea, pentru că se încrunta într-o privire duioasă care, fără să vreau, mă arunca timp de câteva clipe într-o deznădejde amară. Brusc, nu mai părea atât de tânără, fiindcă stând în picioare, trupul ei avea ceva lasciv, aproape insesizabil. O umbră de inocenţă o îmbrăţişa încă, de parcă ar fi fost complet inconştientă de puterea seducţiei sale. Simţeam căldura răspândită de trupul ei şi parfumul puternic de liliac, dar eram prea îngheţată ca să mă mişc; deodată, a început să cânte şi să plutească învârtindu-se în jurul meu cu un zâmbet indescifrabil. Cântul îi era precum înfăţişarea, dulce şi insinuant deopotrivă. Afară s-a făcut zi şi...cadavrul ei a dispărut. Nu mai era iarnă, simţeam un soare blând deasupra mea, şi o adiere plăcută, dar nu puteam vedea nimic. Mă aflam într-o pădure în care nu-mi aminteam să fi venit singură, iar ea continua să cânte cu o durere în glas care, pe măsură ce creştea, o distrugea, o topea şi încet, parfumul de liliac şi lăcrămioare deveni sufocant, greţos. M-am desprins timp de câteva secunde din transa în care ea mă aruncase şi am articulat cu greu:

-Ce vrei?

Nu m-a auzit. Sau s-a prefăcut că nu mă aude, continuând să cânte, de parcă viaţa ei ar fi depins de acele sunete ciudate.

-Ce vrei, vrăjitoare?

Mă ignora. Iar eu mă uram pe mine, pentru că nu o puteam ajuta. Pentru că singurul sentiment pe care îl resimţeam în prezenţa ei ciudată era compasiunea, nicidecum teamă sau altceva. Aveam impresia că m-aş sacrifica pe mine pentru ca durerea şi cântul ei să înceteze.

-Hei!

Am aruncat spre ea o piatră, care a dispărut îndată ce i-am dat drumul. Eram neputincioasă şi practic, inexistentă, prizonieră a durerii ei.

-De ce m-ai adus aici, dacă nu mă laşi să te ajut?

S-a oprit din cântat, dar lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji în timp ce murmura aceeaşi arie a deznădejdii.

-Cum ai vrea tu să mă ajuţi, când nu te poţi ajuta nici măcar pe tine însăţi?, mi-a spus.

-Bine zis. Dar eu nu mă dedublez sub forma unui cadavru zăcând în zăpadă.

Se opri din plâns. Chipul ei căpătă o seninătate copilăroasă, încărcată de maturitate. Şănţuleţele făcute de lacrimi pe obrajii ei se vedeau încă; era şi mai frumoasă, iar pe buze avea întipărit un zâmbet dezamăgit.

-Asta ai înţeles tu?

Se porni iarăşi să cânte, aducându-mă într-o stare ce nu mai semăna deloc cu prima. Eram sătulă. Am început să privesc în jur şi să caut o cale de a pleca. Îmi doream din nou frigul şi ninsoarea, dar ea mă trăgea înapoi cu nişte lanţuri invizibile. Fascinaţia mi-a revenit, iar când şi-a dat seama că nu mai sunt stăpână pe mine mi-a rostit:

Când vei înceta tu să te mai laşi prostită de oameni?

-?!

-Vorbeşte. Oricine ar fi văzut o femeie zăcând moartă în zăpadă ar fi ţipat, ar fi chemat poliţia, ar fi căutat-o de bani şi bijuterii ca să o jefuiască, în fine, nu vreau să ajung la altceva.

-Aşa...

-În schimb tu ai stat şi ai căscat gura la mine. „De ce nu mă laşi să te ajut?”, mă imită ea în batjocură.

Mă mira din cale-afară s-o aud vorbind atât de concret, ca să nu mai zic faptul că mă lua peste picior. Cine a mai pomenit să râdă de tine un cadavru care cântă, al unei asemenea femei?
-Există o morală? am întrebat plictisită.

-Nu, pentru că eu nu-ţi ţin o predică.

Şi în secunda imdiat următoare am simţit un junghi îngrozitor în gât, unde bănuiam că ar trebui să se afle corzile vocale. Parcă sirena de mai devreme avea o soră geamănă malefică.

-Acum vrei să mă asculţi?

-Am de ales?

-De nicio culoare, zâmbi ea dezvelindu-şi dinţii perfecţi aidoma unei claviaturi de pian. Deci...cum ziceam, când vei învăţa să nu te mai minţi?

-Să mă mint? Puţin probabil. Mai degrabă îi mint pe ceilalţi; destul de uşor chiar. Îmi pare rău. Zâna cea bună a greşit persoana.

Al doilea junghi. Vrăjitoarea juca tare.

-De ce nu vrei tu să vezi? Să te vezi. Poate atunci vei fi capabilă să te şi schimbi.

-De ce m-aş schimba? Aşa crede globul tău de cristal?

Încă un junghi, de astă dată în plămâni.

-Ai să înveţi vreodată că a-ţi păsa e o povară?

-Nu. Pentru că nu vreau să ajung ca ceilalţi.

-Bine. Dar atunci când chiar nu îţi va mai păsa va fi prea târziu.

-Crezi că nu sunt în stare să am grijă singură de mine? Crezi că eu nu pot să fiu egoistă, crezi că am nevoie de o mortăciune care să facă pe psihologul cu mine? Crezi că n-aş fi putut să te las în zăpadă? Ba da, puteam să te las să putrezeşti acolo cu toată frumuseţea ta, dar nu puteam să pretind că nu exişti...

Mă certam plângând, gâfâită şi răguşită, cu întunericul, cu zăpada şi cu frigul. Zâna mă abandonase.